„Și tu poți să scrii pe Catchy”. Adică eu? Da, adică eu. Păi, și n-am visat eu să fiu o scriitoare de succes la 50 de ani? Prima dată am vrut să fiu la 47, că așa citisem eu că a debutat Arghezi, dar am ratat momentul , așa că am tot amânat până am dat peste „înscrisul” final de pe Catchy: Și tu poți să scrii… Dar aveam deja 50.
Așa, și? Pot să scriu. Despre ce să scriu? Eu despre ce pot să scriu, că am împlinit, dracului, 50 de ani, n-am făcut nimic notabil în viață, nici măcar cancer nu am, ca d-na Miriam Eugenia Soare și dacă aș avea, n-aș avea nici curajul de a mi-l etala pe blog (că nici de ăsta n-am) ca să râd bolii în nas cum face ea, bașca să mai am nonșalanța de a face niște poze atât de sexy și atât de triste dar, cu zâmbetul pe buze, ca ea. Chapeau bas, doamna Miriam Eugenia Soare! Așa ciopârțită cum erați, iradiați de viață și de de cea mai importantă iubire: aia de sine! Am plâns! De admirație! (La scriitura mea n-o să plângă nimeni).
Pot să scriu despre cancerul prin care am trecut cu maică-mea. Pe trei sferturi lupta a fost a mea și a fratelui meu. Mama doar executa. Că ea își abandonase plutonul în bivuac. Nu mai voia decât să fie lăsată în pace. Eu nu voiam s-o las în pace și bine am făcut. Că acum zburdă prin curte și grădină, îl tolocănește toată ziua pe tata la cap, se ceartă pe nimic cu el ca-n tinerețe, și eu mai trebuie s-o cert că nu se-mbracă, că nu se ferește de soare, că nu vrea să vină în vizită la mine dar… trăiește! Are zece ani de când era cât pe ce, dar trăiește!
Sau pot să scriu despre adolescența fiică-mii, ca Petronela Rotar (Doamne, ce-o mai iubesc și pe fata asta!). Pfff! Nu, nici despre asta n-o să scriu. Cred că mi-ar fi rușine să spun (scriu) că aveam nopți în care mă uitam în tavan și analizam ce posibilitate ar fi să mi-o fi schimbat (pe fiică-mea) în maternitate, cu alt copil. Că așa de rea, a mea nu-i! Eh, ce să mai scriu despre asta, că doar a durat de la 14 la 21 de ani (nu degeaba au fixat americanii majoratul la 21) după care s-a (mai) calmat. Sunt mândră de ceea ce a devenit și a demonstrat, deși eu nu așteptam chiar așa de mult. Și ea era un copil obișnuit.
Aaa! Gata, știu! Scriu despre copilăria de c*c*t a prietenei mele, după care a urmat o adolescență de același c*c*t și mai apoi, o viață de tot rahatul, viață pe care o trăiește și acum. Si ea râde! Des, uneori cam forțat și, de cele mai multe ori, amestecă totul cu grimase de plâns din care se scutură ca să-și revină repejor. Noroc că are un fecior de toată isprava! E important pentru ea să se raporteze și la ceva pozitiv în viață. Pă prințipu „viața e frumoasă, dar trebuie trăită”.
Băi, nu! Mi-am amintit! Am citit într-o zi o „scriitură” a unei doamne care avea o mică farmacie naturistă, exact cum am și eu. Și scria ea acolo despre clienții de stimulente sexuale. Am râs de-am murit, că doamna scria bine, mi-o luase înainte, și eu mă gândisem să scriu despre ei. Totul e i-den-tic! Eh, dacă tot a scris ea înaintea mea, eu am să scriu doar completarea. Despre o altă categorie de clienți, din păcate nu deajuns de numeroasă ca să nu-mi crape mie capul despre și anume pensie, da?
Eeei, hai măi, dar ceva politică? (Id!0at@ c*rului, cum să scrii tu despre așa ceva?!).
Dar dacă aș scrie despre cât de tare „mă-nervează” partenerul? Iaca, și? Eu nu-l „inervez” pe el? Eu aș jura că nu, că dacă se „inervează”, o face fiindcă așa e el. Și eu sunt capabilă să înțeleg că nu suntem NICIDECUM la fel, dar el, nu. Haaa, ha, ha, ce-mi vine să râd! Eu aștept o altă viață (în care nu cred, dar ce pisicii mei vreți?) în care să fac alte alegeri, iar el își exersează zi de zi nefericirea! Polii lui sunt: Vai, ce obosit sunt!, și: Vai, ce tare m-am enervat! În rest…niciodată primăvara nu e de-ajuns de frumoasă, nici vara, de-ajuns de caldă pentru el. Sau e cumplit de caldă. Sau ce, dracului, plouă atâta! Sau ce e cu canicula asta zile în șir? Iar eu, continui să aștept o altă viață. Nu e și ăsta un mod pozitiv de a gândi?
Mna! Ce să scriu eu pe Catchy? Nu am o viață așa de spectaculoasă ca ceilalți care scriu. Și nici atât talent. (Apropo, băieții scriu bestial! )
Aș putea să scriu despre impresiile din România cu care s-a întors pe meleagurile elvețiene natale prietenul nostru, după ultima vizită la noi. Una dintre ele ar fi despre… minivacanță. A râs pâna s-a-necat și a trebuit să vin repede cu altă bere ca să-și rehidrateze esofagul iritat de la tuse. I se dăduse următoarea definiție: minivacanța este acea perioada de timp mai lungă de trei zile, la care bugetarii au dreptul de multe ori pe an pe banii noștri, iar în acea perioadă vin la noi, cei care nu avem liber niciodată, să se distreze. La noi, la fraierii care le plătim minivacanțele, să ne umilească prin cocălărie, fiindcă noi suntem la locul de muncă, nu ne permitem minivacanțe. Păi, cine să mai muncească pentru minivacanțele lor, alea plătite din bugetul pe care-l facem noi? Acu, el nu râdea de definiție, ci de faptul că auzise termenul „minivacanță” la televizor, rostit cu seriozitate și nonșalanță ca făcând parte din vocabularul obișnuit. Uite că nu m-am uitat să văd câte sărbători legale… ăăă… astaaa.. minivacanțe și-au votat puturoșii ăștia de elvețieni pe an.
Dar să scriu despre cum m-am mutat eu dintr-un oraș (mic), în alt oraș (și mai mic), fascinată de oamenii din orașul și mai mic, și ce freză am luat de la ei în doi ani de zile? Noi credeam că ne-am mutat mai aproape de…prieteni. Și eu, și știu că și soțul meu, încă așteptăm să avem acel prieten care vede trei pete de sânge pe batista dăruită de noi și știe că trebuie să vină. (Așa a zis o mare doamnă, pe care eu o admir până la Lună și mai departe, găsind definiția prieteniei în mitologia românească. Sărut-mâna, doamna Aurora Liiceanu!) Și care chiar vine! Și mai are și principii în viață! Și dacă-l doare-n cur de principii când e vorba de familia și supraviețuirea lui, nu-și pune la fel problema când e vorba de prieteni. Că noi așa am vrut să fim pentru cei care ne-au fascinat, cu vorbele și comportamentul lor principial (a se citi, vă rog, cu spoiala lor). Ce freză! Și noi, ce fraieri!
Să scriu despre nevorbirea mea când vorbesc prea mulți în jur? Când mă dor urechile, și creierul, și gândurile, de vorbe goale care sună din coadă? Care ar putea fi triate? Vorbe despre care emitentul ar trebui să gândească rapid, simplu: „Chiar trebuie să spun asta? Are rost? Folosește cuiva?” Când mă doare sufletul de timpul pe care l-am pierdut stând în compania cuiva sau mergând undeva (și pierdut rămâne!) pentru că „trebuie să merg, e o obligație!”. Na, mai bei o vodcă (două!) și suporți. Ba chiar reușești, nedisimulat (cu ajutorul vodcilor), să nu fii oaia neagră! Să fii „de gașcă”! Și obsesia „ce caut eu printre ăștia?” tot cu vodcă s-o șterg?
Să scriu despre (prea) puținii despre care mă-ntreb același lucru: oare ce caută și omul ăsta aici?
Să scriu despre… Despre ce să scriu? Eu sunt un om obișnuit!
Guest post by Liliana Ivan
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Țara în care nu te poți compromite
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
