Sunt o fiară. Te urăsc. Și mă răzvrătesc. Vrei să mă răzbun? Pentru timp trecut în van? Pentru sentimente tulburate, răvășite și lăsate să atârne fără vreo direcție?
Sunt goală. Fizic. Psihic așa mă simt. Dezgolită, cu gândurile la vedere. Nu le mai acopăr. De ce-aș mai face-o? Oricum, le-am expus aproape pe toate. M-au consumat. Să le rumeg, să le concep, să le arunc, să le las ghicite. Mi le-ai luat pe toate. Aproape. Am o satisfacție, totuși. Am crezut că te hrănești cu ele, dar n-ai știut să le prețuiești. Erau aur. Erau hrană pentru suflet pustiit și trup obosit de sentimente. Și tu ești dezgolit. Și te ghicesc. Și-mi vine să râd. Te simt acum mai bine decât atunci când gândurile noastre se împleteau. Ești mai slab decât mine. Pentru că eu mă răzvrătesc. Nu mă las sfâșiată cu ușurință. Poate sunt confuză, alerg în toate direcțiile, dar eu, spre deosebire de tine, mă caut. Și am să mă găsesc într-o zi. Poate chiar azi. Locul cald și sigur pe care-l caut este aproape. Îl simt acut. L-am neglijat atâta timp. M-am rătăcit cu ușurință pentru că am vrut. Iar tu… rămâi așa. Dezgolit. La pământ. Nu-ți voi întinde niciun gând de ajutor. Nicio vorbă. Nici mâna…
©Oksana Yambykh
Știu că m-ai vrut cu disperare, că mă vrei încă. Nu recunoști acum, dar ai uitat că nu mai ai nimic care să te acopere? Ești transparent pentru mine. Și previzibil. Ai ajuns la ultimul strat. Ți l-am sfârtecat și pe acela. Sunt o fiară. Într-o goană nebună după locul ce-mi va oferi căldură, siguranță și iubire. Nu sunt frântă. Și, odată ce voi găsi acel loc – îl simt, îl adulmec, e aproape! – am să sfâșii orice se va interpune între mine și ținta mea. Îmi va crește blana la loc, mă va acoperi și mă va proteja de întrebări răscolitoare și căutări zadarnice. Am să mă acopăr toată, nu-mi va mai fi frig ca acum, acum, când încă sunt în ceață și tremur de nesiguranță. Te urăsc. Ce bine e s-o spui tare! Da, te urăsc! Aș alerga în salturi către un vârf înalt de munte, n-aș ține cont de frig, și aș striga din toate puterile mele: TE URĂSC! M-aș elibera, m-aș scutura și mai tare de gândurile care mă rețin și mă orbesc, frigul m-ar întări și mi-ar ascuți colții. Sunt pregătită să îi înfig în tine, deși te văd la pământ, doborât și gol, fără cineva care să te ajute. Te-aș privi de sus –aveam un piedestal, ții minte?- și te-aș ocoli. Nu meriți să îmi înfig colții de fiară desfrânată în pielea ta lipsită de apărare. Nu mi-ai ținut piept. Am fost mai puternică. Ai căzut. Nu prea de sus, nu ești rănit prea tare, poți să te ridici. Ah, am uitat, nu poți singur. Eu pot.
Am blana mea, o simt cum se regenerează, mai frumoasă și mai moale decât înainte. Dacă ai să mai ai puterea să te ridici, ai s-o râvnești. Din nou. Dar nu-mi va mai păsa. Sunt la pământ acum. Dar fiara din mine se trezește. Iat-o, deschide ochii… privește în jur… și caută… Ceva e în neregulă…
– Unde ești?
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
