Există multă lâncezeală în sufletele pretențioase, mai ales în acele suflete care sunt sub nivelul intelectului și astfel sunt întunecate de lipsa trăirilor. Dacă ai pretenții, exiști, ești validat social, dacă te încumeți să spui „nu știu” – ești mâncat de gurile pretențioase care vor să servească doar un singur fel de mâncare. Varietatea și îndoiala ta sunt neinteresante și greu cuantificabile în viețile lor. Și totuși, cum stau lucrurile cu adevărat?
Există deja o modă bine împământenită, cu o largă acoperire globală, de a alege partenerul/partenera, iubitul/iubita ținând cont de niște criterii fixe de ordin particular și de un decalog bine pus la punct de pretenții. Trebuie să fii pretențios, neapărat. Dacă nu te comporți potrivit acestor parametri de conduită socială, riști să fii catalogat drept un imatur emoțional (firește, eticheta este folosită în mod eronat de ceilalți), un ipochimen care nu știe ce vrea de la viață. Este absolut normal să avem anumite criterii, așteptări de la celălalt în relația cu noi, construite în timpul evoluției noastre sufletești și emoționale, dar să înlocuim totul cu un chip cioplit de ceară și să-l denumim viață, mi se pare cel puțin barbar.
Pretențiile fondante sunt flambate inutil
Nu putem face o cerere să avem tot ce ne dorim și să plătim un preț pentru asta. Până și piața tradițională definită de Adam Smith implică o mână invizibilă care reglează nevoile și interesele celor din societate. Deci nu poate fi totul sub controlul nostru și subjugat de instinctele și normele noastre. Peste tot se folosește verbul „a vrea” în exces. Fiecare vrea ceva, ceva concret, un obiect, o vacanță, o casă, dar atunci când această logică ajunge să călăuzească individul în alegerea unei ființe umane cu care să se iubească, cu care să împartă aceeași viață în esență, atunci cred că dăm dovadă de cea mai mare imaturitate posibilă. În acel moment, în care noi suntem sub aburii narcisismului și ai pretențiilor fondante, mai mult sau mai puțin fondate, o mare dragoste poate să treacă nestingherită pe lângă noi. Ea, dragostea, este acolo, dar noi suntem preocupați să ne căutăm năluca în lume. Principiul proximității este aruncat la gunoi. De cele mai multe ori, înnebunim de singurătate în toată închipuirea noastră.
Cred că nivelul ridicat de pretenții este un compromis al unui spirit mobilat modest (de multe ori, suferă de un mare egoism și dovedește o mare cruzime când vine vorba de nevoile sale imediate, mai ales la capitolul amor în doi). Fragilitatea şi sărăcia lui îl împiedică să trăiască iubind pur şi simplu, deoarece riscă să fie rănit necontenit. Procesul de iubire se termină la el şi nevoile lui. Fără excese este deviza lui în societate pe toate planurile posibile.
Ce este în plus este un exces care îl costă destul. De aici și pretențiile!
Pretenţiile sunt gardul pe care îl ridicăm în mijlocul naturii. De cele mai multe ori, nu vine nimeni să ne treacă poarta (dacă există vreuna) şi rareori sare cineva gardul. Acest gard, care la multă lume a devenit un adevărat pastel, aranjament, decor exterior, este o interfaţă a neputinţei noastre. Rămânem cu pretenţiile, ego-ul nostru gâdilat şi alintat de plăceri uşoare şi fără minunatul ecosistem de dincolo de graniţele mărginimii noastre. Cumva, năluca este mai puternică decât realitatea. Şi, atunci, intrăm într-un vis şi nu mai reuşim să trăim în realitate. Suntem pe pilotul automat al propriei închipuiri. De aici, doar destinul mai are forţa unui marşarier.
Jungla rămâne teritoriul unei femei adevărate
Suprizele apar în viaţa noastră când suntem deschişi către ele şi când undeva, în inconştientul nostru, s-a produs acel proces prin care înţelegem, mental şi sufleteşte, acea surpriză. În absenţa lui, surprizele sunt doar elemente banale care nu ne sar pârleazul. Pierdem mult şi pierdem timp preţios, iar timpul este hain cu clipele de iubire. Cumva, maşina timpului este năluca timpului. Timpul începe să se lupte cu mașina timpului atunci cand conștientizezi imanența.
Vorbeam zilele trecute cu o femeie puternică, diafană, caldă și foarte elegantă. Discuția a curs către ceva frumos, firesc, până am ajuns în punctul nevralgic al pretențiilor. Aici, eu m-am oprit brusc! Eu nu aveam pretenții, nici nu mă gândisem bine la acest capitol vreodată, în timp ce ea avea o listă întreagă. Chiar îmi era frică să o întreb dacă nu are această listă tipărită în mai multe exemplare și încolăcită undeva prin geantă. Am ascultat-o până la compasiune, dar o ușoară furie reprimată m-a cuprins pe de-a întregul. Îmi părea atât de rău de acest amestec fin feminin car,e din punctul meu de vedere, se ducea pe apa sâmbetei. Practic, această domnișoară se pregătise cu mare dichis și tenacitate pentru a face din gardul ei o adevărată capodoperă. Ca bărbat, mă gândeam la veche zicală, „afară-i vopsit gardul – înăuntru, leopardul”. Am fugit în junglă. Oricum nu aveam altă scăpare. Dar, înainte să-mi regăsesc mersul (eram puțin amețit de expunerea ei de vreo 20 de minute), i-am spus doar atât: „Cauți bărbatul adevărat, am priceput, nimic de reproșat, dar te-ai gândit vreodată dacă tu ești femeia adevărată pentru el?”. Figura ei de păpușă Barbie cu facultate îmi spunea clar că domnișoară din fața mea, cu care am vibrat și m-am desfătat la o licoare neagru-dulce-amăruie la prânz, nu înțelesese deloc întrebarea și s-a simțit ușor jignită de cuvântul „adevărată”. Cât de tare puteam să-i scrijelesc gardul cu o simplă vocabulă.
Până la urmă, dacă ești adevărat, cred că lucrurile se aranjează de la sine, chiar dacă mai dai în gard cu totul, câteodată. De ce ne să ne fie frică de cuvântul „adevărat”, atâta timp cât trăim firesc, cu mai puține garduri și mai multe jungle?
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
