Te-am iubit. Da, în ciuda faptului că tu niciodată nu ai fi vrut să auzi asta, pentru că nu îți puteai asuma responsabilitatea iubirii mele prostuțe, te-am iubit și dorit. Îmi bătea inima fioros de fiecare dată când doar te simțeam în aceeași încăpere și, mai ales, când erai aproape și prea aproape. Îmi amintesc cât de penibil și copilăresc era tot comportamentul meu pentru că, la urma urmei, eram un copil. Eram o fetiță ce gusta pentru prima oară siropul fierbinte al amorului, pasiunii, dorinței, iubirii, orice o fi fost. Căci sunt absolut sigură că am nutrit o anumită categorie de sentimente pentru tine, ce nu puteau ieși niciodată la iveală, ce stăteau sub un capac de presiune care avea să-mi sară în față, opărindu-mă cu realitatea nu tocmai neașteptată, dar renegată îndeajuns în fundul minții.
Erai și dulce și picant, dureros de picant, erai cald, drăcos și arogant de distant. Erai un duș rece în cea mai toridă zi de vară, înțepător, răcoritor. Tremura toată ființa mea când te vedea și, în inocența mea, eram atât de rușinată, dar și arzător de dornică de tot ce însemnai tu. Chiar dacă tu însemnai nesiguranță, neîncredere, egoism, viclenie.
Îmi mai stropeai din când în când buzele arse de toate gândurile mele încătușate, îmi alintai din când în când auzul cu vorbe, mincinoase, dar otrăvitor de tămăduitoare.
Așa am stagnat cu sufletul și mintea în colivia parfumului tău, pe care o mai deschideai când aveai nevoie de… nici acum nu știu sigur ce nevoie ai avut vreodată sau dacă ai avut vreuna, însă știu că răspundeam prompt mereu.
Te-am văzut atât de potrivit în nepotrivirea care exista, încât m-am hotărât să îți dau cea mai mare parte din inocența mea. Pe care ai mototolit-o și ai aruncat-o deoparte. Asta pentru că eu am permis să fie așa. Am permis să mi se spună cuvinte, văzând antiteticele fapte, m-am înecat în drăcia ochilor tăi și am văzut doar ceea ce mi-ar fi plăcut, nu ceea ce era. M-am mințit singură, însă „de mână” cu tine.
Rușinos, îndepărtarea a fost ca un plasture smuls lent, să doară puțin acum, puțin mai târziu.
Emoția mea a fost prea mult pentru nesăbuința ta și înflăcărarea ta, prea mult pentru naivitatea mea de atunci. Timpul însă mi-a arătat lucruri, mi-a pus în fața ochilor situații, m-a maturizat. De asta nu-ți port niciun fel de ură acum. Pentru că nu poți urî ce odată ai iubit. Poate am fost penibilă, clișeistică sau amuzantă. Poate am părut prostuță. Dar, făcând o retrospectivă, am dedus niște lucruri pe care mi le-am explicat. Eu, mie, pentru mine. Căci aveam nevoie de explicații. Și când a fost nevoie, nimeni nu mi le-a oferit.
Iar acum, când am cunoscut o iubire bună, o iubire care îți deschide ochii și sufletul, mi-am dat seama cât de tare mă putea îmbolnăvi a ta. Și nimeni nu se vrea bolnav.
Guest post by Adelina
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
