Rex… nume mic, dar câine mare. Avea nouă luni când a murit. Strânsesem în aceste luni prea multă dragoste pentru el. Stau uneori și mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi murit mai târziu, după mai mulți ani, timp în care aș fi adunat și mai multă afecțiune. Prea multă. Nu intru în amănunte, povestind cât de minunat a fost el, ca animal, tovarăș, membru al familiei. Ce m-a marcat a fost… momentul când a murit. Erau ultimele clipe. Durerea îl copleșise, în ciuda tratamentului dat. Nu mai avea putere să reacționeze. Stătea întins, cu ochii deschiși privind în gol și aștepta. Atât făcea. Aștepta.
Așteptarea aceasta chinuitoare și adâncă am mai văzut-o, din păcate, în ochii altcuiva. Privirea aceea fără speranță și atât de încărcată de tristețe… una care topește, pur și simplu, care te micșorează și te face să te simți un nimic în fața sorții. Sau a lui Dumnezeu. Sau a cui vreți.
Era a doua oară când căzuse. De data asta, decisiv. Era întins în pat. Nu putea vorbi, nu se putea mișca. Doar ochii și, puțin, fața. Ah, și mâna stângă. Domol, fără apăsare și insistență. O mișcare chinuitoare, care nu te făcea să te bucuri pentru ea, ci te determina să observi neputința întregului. Sau a restului. Pentru el, începuse să curgă timpul descrescător. Pentru oamenii care au avut o viață energică și independentă înainte, căderea aceasta este cel mai mare blestem. Nu mă pricep la ele. La blesteme. Cred că sunt pe mărimi. Da, acesta este cel mai mare. Să nu poți să simți. Să faci. Să te implici. Să participi. Și… Doamne… să te bucuri! În cazul acesta… lipsa doare. Cumplit. Neputința sugrumă. Moartea bucură.
Îmi amintesc când mergeam la el, în vizită. Aceeași nemișcare. Resemnare și acceptare. Nu mai încăpea tristețe. Totuși… pe lângă acestea, mai era ceva. Erau lacrimi, ale lui. Cu mâna pe care o putea mișca, îmi lua mâna și o ducea la buze. Și plângea. De bucurie că veneam. Puțin, atât cât să te doară. Atât cât să te simți tras în jos, unde e întuneric, unde te apasă tot ce e deasupra. Cum să suporți așa ceva? Cum să duci asta? Cum să nu doară gestul acesta? Expresia cea mai pură de dragoste filială? De bucurie simplă, curată, fără altă semnificație decât… prezența mea. Și aceea atât de rară. Stau acum și mă gândesc… unde se bălăcea conștiința mea în momentul acela? De ce să conștientizezi anumite lucruri când e prea târziu? De ce nu apreciem momentele de bucurie atunci când au loc? De ce nu tragem de ele, de ce nu le prelungim, de ce nu le repetăm, de ce călcăm atât de ușor peste ele? De ce le uităm cu ușurință și ni le reamintim, mai degrabă, pe cele neplăcute?
Într-o zi, am reușit să-l scot afară, pe un fotoliu. Era o primăvară călduță, copacii înfloriseră. Îl vedeam cum se uită cu jind pe geam. Și l-am ajutat să iasă afară. A început să plângă potolit. Atât mai putea să facă. Avea privirea lui Rex. Aceea fixă. Tăcută. Fără speranță. Care aștepta și atât. Privea un punct fix care nu avea trecut, nici viitor. O privire suspendată în neant, rătăcită în primăvara care nu îl mai putea bucura. Îmi amintesc de momentul acela cu remușcare. Cum nu mi-am dat seama cât putea să-l afecteze primăvara pe care el nu o putea munci, bucura sau trăi?
De ce l-am dus să miroasă primăvara?
Multe luni după ce a murit, l-am avut în vise chinuitoare. Nu era liniște, nici pace, doar greutate, neajunsuri, lacrimi și frică, o frică îngrozitoare care mă urmărea și după ce mă trezeam. Și într-o noapte… l-am visat din nou. Era o cărare largă, acoperită cu praf care nu se sălta când pășeam. În fața noastră era gara. Pustie, fără trenuri și oameni. El mergea înainte, iar eu pășeam în urma lui, așteptând și sperând să-mi vorbească. Nu știu de ce mergeam acolo, eu voiam doar să-mi vorbească. În vis eram tristă că nu-mi adresa niciun cuvânt, nicio privire. Eram foarte tristă… ca în fiecare zi reală, după ce a murit. Dar îl urmam încet și plină de speranța că mă va ierta. Într-un târziu, s-a oprit în fața șinei de cale ferată și a privit într-o parte, în spatele lui, cu aplecare spre mine, făcând un gest nedeslușit, dar pe care l-am simțit clar, adresat mie. În clipa aceea, am știut că m-a iertat. A fost prima dată, după atâtea nopți pline de el, când m-a privit. Chiar dacă nu direct. Din noaptea aceea, nu l-am mai visat.
Tatăl meu… este un om bun. Nu „a fost”. ESTE. În noaptea care a urmat după înmormântare, -nu plânsesem deloc atunci, epuizasem rezerva de lacrimi până să moară, Doamne, ce or fi zis oamenii din jur?- l-am văzut. Nu, nu l-am visat. L-am văzut. Patul în care mă aflam era în fața ferestrei. Era puțin după ora 11 și nu puteam dormi. Mă gândeam că îi este frig. Că e întuneric. Că e singur. Că e pustiu. Că n-am făcut nimic mai mult decât trebuia ca să împiedic să se ajungă la acel moment. Mă gândeam. Și a apărut. Între geam și pat. Era el, silueta lui clară, mică de statură, situată în umbră, nemișcată, cu mâinile depărtate ușor de corp și înconjurat de lumină. Se vedea lumina între brațe și corp. Și în jurul capului. Nu visam. M-am ridicat în capul oaselor ca să mă asigur că nu dorm. Și am stat așa, până când a dispărut. Nu mi-a fost frică. De ce mi-ar fi fost? A fost un om bun.
Într-un târziu, am vizitat din nou locul unde și-a scurs timpul rămas. M-a durut patul gol. Mai mult decât atunci când l-am văzut în sicriu. M-a durut lipsa lui. Golul acela înfiorător, când conștientizezi ca o lovitură puternică, pentru a „n”-a oară, că nu mai este. Am luat ceva mărunt, o mică amintire, moștenire care m-a emoționat mai mult decât o mulțime de alte lucruri, gesturi și vorbe. Era o medalie mică, fără preț –ca și valoare materială-, primită cu o ocazie… trecută. Și am citit. Scria pe ea „A binemeritat de la patrie”. Trecuse mult timp de când el dispăruse din viața mea, dar rana era adâncă, atât de adâncă… și-acum este. Dar rândul acela… stingher, scris pe metalul rece… m-a emoționat mai mult decât o mulțime de alte vorbe.
De multe ori, de atunci, ca să nu mai plâng, ca să nu mă întristez, ca să nu-l mai visez – ah, visele acelea cu el! – evitam să mă gândesc la el. Dar… era drept pentru el? Cât de egoistă puteam să fiu făcând asta? E drept, pentru oamenii dragi care ne-au părăsit, să nu îi mai chemăm în gânduri, pentru simplul fapt, că noi, persoane sănătoase și în viață, ne întristăm? Existența lor în viața noastră nu merită măcar atât? Îl vreau acolo, sus, sănătos. Și vesel. Nu să mă vegheze. Doar să fie. Sănătos și fericit. Și, în egoismul meu, să știu asta.
„A binemeritat de la Dumnezeu”.
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.