Amintirile sunt tot ce avem, indiferent de ceea ce ar zice oricine. Amintirile sunt ale noastre. Fiecare își amintește ceva din propria perspectivă, fiecare vine cu câte o reîmprospătare de informații ce apoi îți modifică amintirile.
Ador să fac poze. Ador să filmez. Ador să prind oamenii în momentele lor vulnerabile, să port o conversație despre cum s-a creat Universul, ca apoi să mi-o amintesc tot restul vieții. Pe lumea asta, majoritatea poate o fac ca să-i umilească pe ceilalți. Majoritatea poate că își închid amintirile cu un lacăt într-o cutie a Pandorei și aia e. Eu, în schimb, am o conservă cu amintiri. Un loc acolo, în creierul meu, unde acestea nu se duc niciodată nicăieri. Rămân ale mele pe veci, indiferent de ce s-ar întâmpla.
Ador să descriu în scris orice peisaj văd. Îmi place să-mi țin un „borcan cu amintiri”. În telefon, în calculator. Adică, ok, îți amintești lucruri… îți amintești prima oară când ai fumat, prima iubire, prima postare pe blog, primul party… dar nu mai e același lucru, fără „dovezi”. Pozele, acum, se folosesc la expunere, tryhard, dorință de afirmare. Eu le folosesc ca să retrăiesc ceva. Mă uit la o poză veche? Îmi amintesc, poate cu ajutorul cuiva, asta dacă nu are dată, unde e făcută. Mda, parcă-mi amintesc ziua, uite și un video. Vai!, era un copac în spatele nostru?! Cu cireșe? Super tare!
Vreau să merg în Cișmigiu, la cetate, noaptea, la ora două, cu prietenii, și să ne plimbăm. Să facem teorii. Să ne expunem amintirile cu alte persoane. Să ne creăm unele doar pentru noi. Vreau să știu că nu mai asociez poza de profil de pe Facebook cu persoana. Vreau să mă cațăr singură pe obstacole, să merg cu 100 de kilometri pe oră. Dar, între timp, să mai fac un popas de țigară lângă o benzinărie abandonată, să mă uit la poze vechi cu mine, să-mi fac altele și să-mi amintesc că atunci aveam anii de acum. Doar noțiuni. Să frec poza mea în mână, să o bag din nou în buzunar, să verific dacă mai e acolo din secundă în secundă, că nu mă grăbește nimeni, să golesc cana de cafea, să îmi pun geaca de piele, să îmi scot părul de sub gulerul ei și să continui. Lăsând în benzinăria aia o bucată din sufletul meu. Ca peste tot pe unde merg. Și să continui drumul care, oricât aș încerca să-l ocolesc, tot acolo mă va duce. Un drum cu coincidențe și sentimente. Un drum al meu.
Și, în fond, de ce să nu surprinzi orice stare, când, la un moment dat, tot cei ce se rugau de tine să nu o faci doresc să o retrăiască?
Pe Iulia o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
