Sunteți poate la curent cu ultimele păreri exprimate de ministrul agriculturii pe seama oii. Nu îndrăznesc să citez aici, fiindcă, până apare acest text, ele vor fi deja demodate. Ministrul e inepuizabil – dă altele.
Știți ideea de bază: oaia ca Iisus Hristos cu blană al românilor. Oaia, sărmana oaie… cum ne dă ea nouă, și noi, nemernicii de noi…
Ministrul acesta, competență rară ca toți vecinii dumisale de cabinet, slăvește oaia, oaia îi este totul, oaia îi este universul gândirii (mă rog, e mult spus gândire).
Și poporul nostru se gudură pe lângă ministrul care îi dă oii ce este al oii cu sălbatică plăcere. Ne place, domnule. Ne place!
Până la urmă, în rezumat, la ce ne folosesc politicile publice în agricultură, dacă avem bancuri cu oi? Ne place să râdem nouă. Râdem, râdem ca în Cehov, râdem de noi.
Aceste perle ale oralității ministrului, aceste nestemate căcăreze de geniu, ne încântă atât de tare, că nu trecem dincolo de ele. Ele sunt dezacordurile lui Vanghelie (voi esteți șpăguiți?), nu trecem de acest extaz textual nici procurori de-am fi.
Zicerile cu oi sunt iarna nu e ca vara al marelui nostru fost președinte, fost ministru al transpoturilor, fost primar, spaima maidanezilor, marele om politic și de stat, protectorul Duamnei Udrea. Și ce-ați vrea și voi acum de la un ministru al transporturilor? Autostrăzi? Dar unde vă credeți? În Elveția? Și ce-ați vrea de la un șef de stat, nițică decență? Haida de.
Aici suntem și tocmai de aceea aici vom fi (pe veci stăpâni): în proximitatea dosului de oaie, într-o metafizică a nimicului greu de învins. Actualul (și fostul) ministru al agriculturii, îndrăgostit de oaie ca o imberbă de Bieber, ne rezumă. Desigur, are și lăudători. Păi, cum? Nu s-o găsi în toată țara un moșier să nu fi fost omenit de dânsul la primul descălecat? Că se găsesc, sigur că da.
Asta este situația: conviețuim cu oaia, pe o planetă numai a noastră, cu legi aparte. În care totul e invers (chiar și cartelele de la metrou se bagă invers).
Suntem pe dos, suntem anapoda: alfabetizații în pripă (dar doctori, fiindcă na) conduc guverne, bărbierii flocilor și zeii mărarului au cuvântul greu în societate, formează, cum s-ar zice, opinia. Bravo, aveți stil.
Iar poporul hăhăie, behăie și se bate pe burtă cu toți proștii și toți interlopii, cum se bat popii rubiconzi de țară cu toții heruvimii și toți serafimii, fiindcă dacă nu curge, pică. Și leafa de bun român merge nestingherită înainte. Pe datorie, fără număr, se știe.
Micul nostru penitenciar, marea noastră cârciumă, Românica noastră dragă, atât de armonizată cu oaia. Cum să n-o iubești? Ce suflet de om să ai?
Nu ne pasă nouă de Europa dumneavoastră, o știm de la Nenea Iancu, ba chiar dinainte, avem dilemele noastre din care nu putem ieși, am zis. Și singura soluție e tot soluția Caragiale: îți iei capul pe umeri și te duci unde vezi cu ochii.
Dacă nu, viezure, brânză, cel mai puturos protocronism ceaușist, și panacotari urcați scrofește în toți copacii bugetului.
Bine măcar că ne simțim bine, și râdem ca oaia la ciobanul îndrăgostit. Păi, cum altfel? S-a tot spus că suntem mioritici. E o teză depășită. Acum e timpul viziunii ca o căcărează. Suntem post-moderni. Să-și ia japonezii roboții și să îi bage repede în dosul modernității.
Noi rămânem cu oaia noastră, sfânta noastră oaie, în glod.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
