Boala relațiilor de astăzi e abandonul. O boală care intră subtil în viețile de cuplu și se instalează confortabil în domiciliul conjugal. Are de altfel, o mulțime de aliați: munca, copiii, internetul, facebook-ul… Mulți spun că, de fapt, boala asta apare după ce se semnează certificatul de căsătorie la primărie. Un fel de moarte sigură. De asta, mulți refuză să se căsătorească. Ați văzut cifrele divorțurilor?
Dar dacă ai semnat, dacă te-a „înscris” (cum avea obiceiul să spună fostul meu cumnat, atins și el de boala asta grea) gata! Poți să aștepți deznodământul ca greierașul lui Topârceanu. Nu mai e nevoie să faci niciun efort, nici să te comporți ca un amorez idiot. La ce bun romantism, la ce bun vorbe sau dovezi de dragoste? Dragostea s-a terminat. Ați semnat amândoi și e de ajuns. De acum, vă puteți vedea liniștiți de viețile voastre individuale, să faceți copii și să vă prefaceți că vă iubiți: să vă spuneți „te iubesc” pe facebook ca să vadă toată lumea, să vă oferiți cadouri, „că așa se face”… cu convingerea că oricum nimic nu va schimba prezentul. Când ajungi la sentimentul acesta de suficiență, poți să fii sigur că sunteți bolnavi. Și că voi, cuplul vostru va muri, mai devreme sau mai târziu, de moarte bună. E o chestiune de zile, de ani, de oportunități.
Și-atunci, ce e de făcut? Este ceva de făcut sau divorțul e o finalitate inevitabilă spre care ne îndreptăm toți ca orbii? Mă întreb așa, pentru că dacă plecăm de la acest postulat, nu mai are rost să iubim. Vorba aceea, mai bine nu ne iubim deloc decât să suferim într-o zi.
Eu nu cred în senținte definitive. Eu cred în oameni și cred că viitorul lor depinde de ei. Poate că nu numai de ei, dar ȘI de ei. Eu cred că oamenii pot să schimbe ceva în viața lor, dacă vor. Nu vorbesc de a-ți impune voința în detrimentul voinței celuilalt, căci dragoste cu forța nu se poate, dar să faci totul pentru ca relația ta să supraviețuiască. Dacă ea moare în ciuda eforturilor tale, nu ai ce să-ți reproșezi și poți să dai pagina liniștit la capitolul următor.
Până la capitolul următor, privește bine relația pe care o trăiești. Și în loc să te vezi lângă celălalt până la adânci batrâneți, asa cum ne spun toate poveștile de adormit copii, trezește-te și schimbă perspectiva.
Nu mai sunt religioasă de mult, dar expresia „cu moartea pe moarte călcând” ar putea sa ne învețe ceva. Și anume că poți să schimbi ceva din acest scenariu predefinit.
Cum ?
Luându-ți adio de la el/ ea în fiecare zi. Imaginează-ți că nu mai există mâine, nu mai există săptămâna viitoare. Gata, el/ ea a dispărut din viața ta.
Ce i-ai spune? Ce anume ai face daca ai fi convins(ă) de acest lucru?
Poate că, în loc să trăiești așa cum trăiește toată lumea, făcând slalom printre sarcini domestice și sarcini de serviciu, te-ai opri o secundă să te gândești la propriul tău cuplu.
Îți mai amintești cum v-ați cunoscut? Îți mai amintești ce te-a impresionat la el / ea? Cum anume te-a cucerit?
O să spui că a trecut multă vreme și că nu-ți mai amintești, că poate el/ea s-a schimbat și nu mai seamană cu cel/ cea de acum câțiva ani.
Ce anume s-a schimbat?
Probabil că a îmbătrânit, că anii care au trecut și-au lasat amprenta pe chipul și fizicul lui/ ei. Probabil că au intervenit copiii, că de când i-ați făcut v-ați transformat din soț și soție în părinți. Probabil că viața voastră se învârte în jurul lor și o să vă treziți la 80 de ani că, de când aveți copii, ați încetat să trăiți. Că traiți prin ei „par procuration” și că partenerul de viață e doar un adult cu care împarți acești copii. O să așteptați amândoi multe de la acești copii. O să așteptați să vă aducă bucuriile pe care nu ați fost în stare să vi le oferiți singuri.
Dar dacă v-ați gândi mai mult la fericirea voastră? La fericirea pe care ai trăit-o când celălalt a intrat în viața ta? La bucuria de a-l întâlni și de a împărți câteva momente cu el: prima plimbare în parc, o invitație la cofetărie, prima dată când te-a luat de mână, primul sărut, o îmbrățișare de rămas bun, nerăbdarea de a-l revedea, o scrisoare de dragoste, primul buchet de flori…
E mult de-atunci? Fă un efort!
Dacă vrei, ia cutia de fotografii pe care le-ați făcut de-a lungul vremii și privește-ți partenerul ca atunci. Apoi rememorează fiecare moment: asta era când am fost prima dată la mare, asta era la un picnic improvizat pe marginea unei șosele, asta era la nunta lui X… sau cealaltă la aniversarea cuiva drag din familie.
Vă iubeați? Erați fericiți? Ce simțeai?
Rememorează acest sentiment și amintește-ți de el, atunci când îl revezi pentru prima oară. Și în loc să faci ca în toate celelalte zile slalom printre sarcinile domestice și sarcinile de serviciu, să oprești acest scenariu predefinit făcând ceva altfel.
Să-l îmbrățișezi o secundă în plus, să-l privești în ochi cu subînțeles, să-i transmiți un mesaj de dragoste în timpul programului, să-i spui ca ți-e dor de el / ea când e la doi pași de tine. Să închizi televizorul, să pui telefonul deoparte, să-l iei în brațe și să-l săruți ca și cum ar fi ultima oară din viața voastră. Să-i spui că ți-e drag, să-i faci un compliment fără niciun motiv, să-i spui că e frumos/frumoasă, să-i spui că ești mândru de ea, să vă comportați ca doi adolescenți în public, să vă luați de mână pe stradă…
Toate aceste gesturi mici au puteri mari. Ele pot părea ridicole, însă pot să schimbe totul. Nu pot să-ți ofer garanții pentru că în dragoste nu există garanții. Dar aceste gesturi pot să-ți ofere o zi în plus alături de persoana pe care o iubești. Pot să-ți ofere ziua de mâine. Și cea de mâine ar putea să ți-o dea pe cea care o urmează și așa mai departe…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
