Acum am puterea să recunosc. Sunt o nebună printre oameni teferi. Capătul poveștii îmi scapă printre degete. L-am pierdut în spitalul de nebuni, acolo unde am mers ca un elefant bătrân, obosit de viață. În spitalul de nebuni, oamenii teferi își ling rănile și încearcă să supraviețuiască, resemnați, cu ele. Iubirea m-a adus acolo sau afecțiunea pierdută, ori poate un mit la care nu am putut ajunge sau chiar un derviș rătăcitor. Am fost tristă un timp, mi-am smuls inima, am dat-o câinilor nesătui, ce se mândreau cu prada. Sunt acum din nou în lume, cu fața mea zâmbitoare, cu proiectele mele îndrăznețe, cu rochiile mele mult prea deșănțate pentru o femeie matură, cu rândurile mele, de care unii râd și mă întreabă „cum doare depresia?”.
Pe tine însă n-o să te doară nimic, niciodată. Cu tine vorbesc. Te știi. Tu poți să simulezi tristețea, să calci în picioare demnitatea femeiască, să minți că ai fost înfrânt. Ești victima minciunilor tale, ești paria în propriul destin, ești banul care-ți cade strâmb din buzunar, într-o generozitate de paradă. Eu am poezia, florile, freamătul nopții. Eu am iubirea de țară, deși nu-nțelegi. Prea umblat prin lume și scos la vânzare ți-e crezul. Eu sunt atât de săracă, încât mi-e bine cu mine. Tu nici măcar nu mai ai ce iubi și mă detești pentru că-mi sunt datoare doar mie.
Pe Mălina o găsiţi întreagă aici şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
