Este acolo. Dar nu-l las. Nu-l mai las să mă copleșească. Am decis să lupt împotriva lui. Este puternic, parșiv, se insinuează încet, dar sigur, se imprimă, pur și simplu, îl simt sigur pe el, dar nu știe. Nu știe că m-am decis să lupt. Îl las acum să-și facă voia, e chiar plăcut, la început, pentru că nu trebuie să depui efort, îl las să se agațe cu speranță, să șerpuiască fără alegere, mi-l închipui făcându-și loc în mintea mea, dar mai ales în suflet… hm, știe unde să insiste, acolo se zvârcolește ca să mă trezească, să-l port cu acceptare, să-l primesc cu zâmbet, unul sincer, nu rictus. Vrea să mă poarte pe un drum nesigur, fum în viață, ceață, stropi și noapte, nicio dâră de lumină undeva, care să mă călăuzească.
Acum zâmbesc. Dar crud. Căci îi voi da lovitura de grație. Îl mai las să creadă că sunt rătăcită în întuneric, fără alt ajutor decât propria-mi voință, ea e lumina de care mă agăț, în curând va începe să strălucească în întuneric, ca un far călăuzitor care să mă rupă de trecut. Aștept sigură pe mine. Și aștept.
Dar timpul trece. Și dorul m-a încolăcit din tălpi, s-a-nfășurat în strat gros de jos în sus, nu mai văd clar, e ceață groasă, una întunecată, îi simt mâinile cu degete posesive cum trag, își iau, posedă și nu dau drumul. M-a prins și știu că nu vrea să mă elibereze, l-am lăsat prea mult, ochii mei nu mai văd dincolo. Nu mă zbat fizic, tot acolo, adânc, este dilema, de acolo aștept lovitura de grație care întârzie să vină. Și mă gândesc așteptând, închid ochii și văd ca-ntr-un caleidoscop frânturi de viață, cea din urmă, răzvrătită, care nu mai vrea să accepte ce a acceptat, care nu mai vrea firimituri de noroc și decizii suspendate, care s-a aruncat temerară și… s-a ars. S-a ars și m-a făcut cenușă, nu mai vreau să mă tăvălesc în ea, a durut prea tare, chiar dacă durerea de început a fost una, paradoxal, plăcută, cerută și acceptată.
În întunericul din gândurile mele se insinuează o mână. Ridic ochii cu uimire, este una de ajutor, care să mângâie sau care să pedepsească? N-o accept, nu știu ce intenție are, mă răsucesc în mine și prind din zbor capătul dorului, cu gura îl apuc, îmi înfig dinții în el ca să-l împiedic să înainteze. Se zvârcolește, dar strâng mai tare și simt pe buze gustul sângelui și mă bucur. Vreau să-l doară, vreau să simt sângele curgând și scurgându-l, să-l secătuiesc, să-l umplu de frustrări, temeri și îndoieli, să mă lepăd eu de ele, împovarându-l. Îl simt cum mă slăbește, ceața se risipește, lumina mă împresoară și mă bucur. Ridic ochii, un râs de ușurare se pregătește să tâșnească, dar se oprește brusc, la ieșire.
Am crezut că miros răsăritul, dar m-am înșelat. În depărtare, soarele asfințea. O umbră își stingea pașii și se pregătea să tragă cortina. Când înălță brațele să facă asta, am recunoscut-o. Era mâna lui. A destinului. Care acum mă părăsea.
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
