Prinşi în tradiţii, în eresuri şi în vorbele babelor măcinate temeinic între gingii, ştim că e pasărea morţii.
Cântec urât, venit peste nopţile în care omul drag ţi-e în braţe… îl auzi lângă casa ta şi-ţi spui, cu inima în gât, că acest vuiet al morţii e alături, la vecini. Daaa, sigur, la vecini, are un tată bătrân, da, e drept, doar că e sănătos, dar poate că e la celălalt vecin, unde femeia e bolnavă, sau dincolo, dar nu, nu are cum să fie pentru casa ta.
Şi ţipătul de cobe!
L-ai mai auzit. De tânără, şi încă de foarte tânără. Câtă lume era în blocul acela, pasărea morţii a cântat pentru mama ta… şi după ce ai îngropat-o, tânără-tânără, blestemata de cucuvea a coborât de pe hornul blocului, exact la geamul bucătăriei tale şi a început să cobească în sunetul său sacadat, aducător de moarte!
Te-ai uitat în ochii ei. Ai vorbit cu ea. Ai întrebat-o ce caută acolo, pe pervaz.
Iar ea a cântat.
Din nou.
Ai urât-o. Ai blestemat-o.
Şi sunetul macabru al cântecului său te-a urmărit toată viaţa.
Şi au trecut ani.
Şi peste nopţile tale, nopţile în care ţi-ai ţinut bărbatul tău în braţe, bărbatul fără de care nu puteai dormi, nu puteai respira, nu puteai trăi, eeeeii, peste aceste nopţi a răsunat îndelung, ca o mare tânguire, cântecul de moarte al cucuvelei.
Blestemata!!!
Nu, de data asta n-o să prezică nimic! N-o las!
Nu sunt eu femeia care-l forţează aproape lunar să meargă la analize? Nu sunt eu femeia care-i urmărește şi respiraţia în somn? Nu sunt eu femeia care exasperează acest mare om, mare în toate sensurile cuvântului, şi-l poartă pe la doctori, în ciuda voinţei sale?
Nu sunt eu cea care îi măsoară sarea, ceaiul, vinul, privirea, gândul, nu sunt eu cea care stă nopţile trează să-i audă respiraţia, să ştie dacă totul e bine, dacă în somn nu s-a dezvelit, dacă visează urât… oooo, nu sunt eu Dumnezeul lui pe pământ?
Sigur! Nu are cum să moară! Dracu s-o ia de cucuvea! Nu poate cânta a doua oară peste destinul meu! Şi ce dacă, de exemplu, în urmă cu doar trei ani, a tot cântat peste a patra casă de noi depărtare, a cântat şi ziua – şi asta e sigur semnul morţii – şi da, amândoi au murit…? Ei, şi ce dacă?
Şi într-un aprilie blestemat, la vremea copacilor înfloriţi, omul tău, bărbatul tău, raţiunea ta moare.
Şi trupul său, care cu 10 centimetri n-a atins doi metri, îţi este adus acasă şi depus, frumuşel, cu grijă adâncă (pe dracu, cei care l-au cărat nici nu l-au cunoscut!) pe masa din sufragerie, între cărţile pe care le-a iubit atât…
Ce să faci cu mâna care te-a mângâiat, sublima, divina mână de bărbat, care acum stă peste cealaltă, în moarte?
Ce faci cu umerii, oooo, Doamnee, ce faci cu umerii, frumoşii lui umeri care ţi-au luat tristeţile şi durerile, umerii lui? Ce mai este acest chip de zeu roman, în faţa căruia s-au aplecat puteri pământeşti… şi ochii, Doamne, ochii…
Şi atunci, pe geamul sufrageriei, a coborât o pereche de mierle. Toţi cei din cameră am privit stupefiaţi cântecul lor, venit parcă din altă lume. Săracii din cartier îşi îmbrăcaseră hainele lor bune, scoase de la naftalină şi stăteau în jurul sicriului ca în jurul unui sfânt. Iar mierlele cântau.
De atunci, niciodată n-am mai auzit, în jurul casei mele, cucuveaua.
Am auzit-o în altă casă. Altă casă, altă poveste.
Guest post by M.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
