Am un prieten care iubește aceeași femeie de patru ani. În secret, dragostea mea. Platonic. Fără voie, fără bucuria de a dărui mângâieri și sărutări, fără libertatea de a-și exprima dragostea la orice oră și fără așteptarea de a primi de la ea darurile unei relații. Iubește… doar așa, inima mea. Doar așa.
Totul a început când a văzut-o, a simțit instant o atracție cosmică față de ea, cu toate că ea era mai înaltă decât el, mai aprigă, mai rațională și mai bărbată, ca să zic așa. Nu i-a păsat de diferența de cel puțin 10 centimetri dintre ei, nici de faptul că ea avea prieten de vreo patru ani. Sufletul i s-a îndrăgostit.
La început credea că e doar afecțiune… și nu i-a spus ei nimic. Credea că o place, că o admiră și că e frumoasă. Nu se gândea că alegerile ei, deciziile ei și dorințele ei îi vor ghida cursul vieții pentru următorii patru ani.
A lăsat timpul să treacă. Părea cea mai înțeleaptă decizie la acel moment. Iar el știa că ei îi plac bărbații înțelepți. Își vedea de treabă în continuare și ignora sentimentele care creșteau tot mai tare în sufletul lui, pe de-o parte.
Căci, pe de altă parte, se bucura de dragoste ca orice îndrăgostit la început de relație. Drama că ea era într-o relație îi era cu atât mai ușor de suportat, cu cât ea începea să-l transforme în prietenul ei cel mai bun și să-i confeseze toate problemele care existau în relația ei. Ea se elibera, viața mea. El se încărca. Și își făcea speranțe.
Lucrurile au continuat tot așa, până într-o vară, după un an, când el i-a mărturisit ei ce simte.
Ea? A spus că și ea îl iubește. Dar că acum nu poate face nimic…. S-o aștepte, altfel spus. Dacă vrea.
El? Bucuros ca un copil scăpat în parcul de aventuri! Vedea speranța! Vedea lumina! Vedea în ea tot potențialul fericirii lui! O fericire paradisiacă, cum o descria adesea. O fericire care merita așteptarea asta, o fericire care merita ca el să lase anii să treacă peste sufletul lui și să-i însoțească pe cei doi iubiței peste tot: la cabane, la revelioane, să-i vadă sărutându-se, ținându-se de mână, alintându-se ș.a.m.d. Să nu mă întrebi ce era în sufletul lui, viața mea…
Era capabil să facă toate astea deoarece, din când în când, ea îi mai dădea un colț de pâine… sub formă de speranță, afecțiune și un semn că va veni o zi și pentru ei, doar s-o aștepte.
A mai trecut un an, dragostea mea… Ghici ce? Între timp, ea i-a spus că s-a decis… vrea să se despartă de iubitul ei și să fie cu el. A luat o decizie! În sfârșit! Bucurie mare pentru prietenul meu, însă parcă o umbră de neîncredere tot vedeam pe fața lui… Cine ar mai crede, după atâta amar de ani?
Ei bine, dragoste, vara asta se împlinesc patru ani. Patru ani de când el tot speră și așteaptă la poarta inimii ei, în speranța că se va deschide odată și odată… Patru ani în care a iubit, a iertat, a îndurat, a suferit, s-a umilit, s-a urât, s-a iertat iar, și-a plâns de milă, s-a simțit bun de nimic, s-a judecat, a plâns, a zâmbit, și-a înghițit lacrimile și… a așteptat.
Probabil te-ntrebi acum de ce-ți spun ție toate astea, dragostea mea?
Ei bine, pentru că simt că de azi mi-a venit mie rândul să stau să aștept la poarta inimii tale, lumina mea… Atâta cât va fi necesar… sau cât va putea sufletul meu să ducă. Dar totuși, nu pot să nu spun, cu mâna pe inimă, că-s bucuroasă! Bine măcar că noi ne-am iubit în toți acești ani, viața mea! Bine măcar că noi ne-am iubit!
Guest post by Yanna
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
