Mă aflu într-un autobuz prăfuit, pe-un drum de ţară, către un sat din judeţul Botoşani. E cald! Cald tare! Miroase a oaie parcă şi a transpiraţie. Şi eu sunt lac de sudoare. Mi-e greaţă, dar tac şi strâng din dinţi. Am gâtul uscat şi mâlit de-atâta praf. Tuşesc. Aproape că nu mă aud de huruitul motorului vechi care tuşeşte şi oftează mai rău ca mine. Grijania mamii lor de hârtoape! Mă frământă şi mă aruncă în toate direcţiile, de parcă dansăm toţi acelaşi dans tâmpit.
Era în primăvară anului 1944, când s-au cunoscut părinţii mei. Doi tineri frumoşi, unul din Iaşi (mama) şi celălalt din Botoşani (tata): Maria și Ioan. O poveste ca toate poveştile, în care un el şi o ea se iubesc şi poate ar fi fost una banală cu un sfârşit fericit, cu doi moşnegi stând la poartă şi aşteptând copiii să vină să-i vadă, dacă nu ar fi fost războiul. Ioan a luat-o pe Maria lui dragă şi a dus-o la Botoşani, la mama lui, le-a pupat pe amândouă şi a plecat la oaste cu lacrimi în ochi, lăsând două femei cu inimile frânte în urmă. Aşa mi-a povestit mama că l-au petrecut la gară şi se fereau să plângă, ștergându-şi ochii când cu colţul basmalei, când cu mâneca. Să nu le vadă el, să nu îi fie mai greu decât îi era. Le strângea în braţe când pe una, când pe cealaltă, când pe-amândouă deodată şi le ruga să aibă grijă una de cealaltă şi să-l aştepte că va veni înapoi şi vor face o nuntă mare-n sat la ei cum n-a mai fost.
Mama era singura care simţea că nu rămâne singură, că ceva din ochii lui albaştri clipeşte firav undeva în adâncul măruntaielor ei. Am fost marele ei secret pentru că, din prea multă iubire, le-a ascuns tuturor existenţa mea. Nu voia ca tata să plece la război cu inima frântă încă o dată de grija pruncului lui nenăscut. Am fost doar noi doi, eu şi mama, în toată aventura vieţii noastre care începea atunci.
La scurt timp după plecarea tatei, lucrurile s-au precipitat. Veştile proaste curgeau din toate părţile. Ruşii înaintau spre Moldova. Vestea că tata a fost dat dispărut a căzut ca un fulger, iar Maria mea, tânără, plânsă, distrusă, însărcinată şi-a nimănui a luat bocceluţa cu care venise în casa soacrei şi a plecat la ai ei, înapoi la Iaşi, dar nici aici nu mai era de stat. Toată suflarea pleca în pribegie care încotro. Aşa se face că pe buletinul meu, la locul naşterii este trecut Curtea de Argeş. Acolo am văzut lumina zilei, copil orfan încă de dinainte de-a mă naşte. Lângă mine nu a stat Ioan să-şi pună cu mândrie pecetea în dreptul numelui tatălui. Mama mi-a dat însă numele lui în numele iubirii dintre o fată frumoasă şi un dispărut pe front.
După război, am revenit în Iaşi împreună cu mama şi ne-am văzut de viaţa noastră. Mama s-a măritat, am căpătat o soră şi apoi un frate, vremea a trecut fără să mai primim veşti de la tata. Nici nu le căutam, nici nu mai speram. Eram resemnaţi, iar timpul este cel mai bun pansament peste rănile sufletului. Totul până de curând, când am intrat în vorbă cu un om aşteptând la rând la doctor, aşa cum vorbesc oamenii ca să le treacă timpul mai uşor. Mi-a spus că e din Botoşani şi când a pronunţat numele satului am simţit că se scurge tot sângele din mine. Destinul ăsta uneori e al naibii de ciudat şi îţi împleteşte căile cum nici prin cap nu-ţi trece. L-am minţit pe om că îl ştiu pe Ioan cel dispărut pe front şi că suntem cumva rude îndepărtate. Omul s-a uitat la mine şi m-a scuipat să nu mă deoache că tare bine mai semăn cu Ioan. „Aveţi voi, toţi ăştia din neamul lui, ochii ăştia albaştri, dar tu chiar eşti bucăţică ruptă din Ioan! O să-i spun când mă duc acasă că te-am întâlnit la Iaşi. Dar cum să-i zic că te cheamă, măi, băiete?”. Aşa mi-a fost dat să aflu că tata trăieşte şi că am patru fraţi mai tineri, toţi oameni gospodari în satul lor.
De-asta mă aflu acum în autobuzul asta îmbâcsit şi hurducăit, gata să cobor în satul tatălui meu. Vreau să îl văd, să îl cunosc, să ştie că exist. Vreau să îmi cunosc fraţii.
Cobor. Lumea grăbită trece pe lângă mine şi mă salută, că aşa e la ţară. Mă trezesc în mijlocul drumului şi nu ştiu încotro să apuc. Mi-e ciudă pe mine deodată. Ce naiba caut eu aici? Intru în crâşma satului, ca să nu stau ca prostul în mijlocul drumului. Cer o bere rece, să spăl gâtul ăsta uscat, să prind puteri. Crâşmarul pare bucuros de oaspeţi. Şterge nişte pahare cu o cârpă şi îmi aruncă zâmbind prima momeală la vorbă: „Se vede că mata nu eşti de pe-aici. Cre’ că vii de la oraş.” Mă prind în jocul lui şi încerc să aflu de la el despre tata. „Aaaaa, apăi Ioan e primar la noi în sat.” Deodată tresar. Primar? Tata e primar îmi zic în gând. „Daaaaa, sunt familie înstărită. Frate-su-i poliţist, soră-sa învăţătoare…” Omul turuie în continuare, dar mintea mea se înceţoşează şi nu mai pricepe nimic. Realizez că e vorba despre fraţii mei, pentru că tata ar trebui să fie bătrân, şi încep să mă întreb iar ce caut eu aici şi de ce vreau eu neapărat să răscolesc vieţile oamenilor ăştia. Poate nevasta moşului nu a ştiut vreodată de Maria. Cât o mai avea de trăit să o las să trăiască în pace. Iar fraţii mei? Poate vor crede că umblu după avere. Nu vreau nimic de la nimeni. Voiam doar să-i cunosc. Mă bucur să aflu că sunt bine. Mă duc acasă. Nu vreau să tulbur viaţa nimănui. Destul mi-a fost greu mie să cresc fără tată. Nu trebuie să mai sufere nimeni!
O singură întrebare rămâne fără răspuns: de ce n-a căutat-o pe mama când s-a întors acasă?
Guest post by Sonia
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
