– Ce vezi?
– Agape și Satori.
– Astea sunt dintr-un film.
– Nu, există. Uite, acolo, doar noaptea…
– Acolo e Bellatrix. Din Orion. Aici ce vezi? Privește-mă.
– Văd viitorul. Poate ne văd pe noi, poate pe fiecare în parte. Știi, legendele alea despre jumătăți sunt false. Toate. Pentru că noi suntem întregi. Oamenii nu știu să spună, nici nu vor să recunoască. Ne căutăm completarea, nu jumătatea. Nu e același lucru. Mai văd că ai plâns și că ești învățat cu asta. Că nu-ți mai pasă de durere.
Își puse brațele în jurul ei, iar frunțile li se atinseră. Electric.
– Până și acum te doare și nu spui. De unde atâta putere? De ce te-ai afundat în lumea aceea? Acolo nu se trăiește.
– Haide să ne așezăm pe iarbă. Dacă ți se va părea rece, vei sta pe mine. Îți pot fi orice, dar nu-ți cer să-ți fiu ceva. Uite, copilă – da, știu, sună prostește – te-am cunoscut dinainte de a ști despre tine, te-am căutat, fără să vreau și fără să știu, zeci de ani. Poate, dacă tocmai tu „vezi” stelele, dinainte de a ajunge aici pe pământ. Aici e prea multă moarte, prea multă durere. Hai cu mine. Haide dincolo, unde nimic nu ne-ar mai putea atinge ori separa. Doar că, vezi tu, pasiune, acolo nu există reguli. Nici măcar asupra vieții și a morții. Fiecare există sau nu, poate ori nu, lucrurile nu funcționează așa cum le știi.
Sângele începuse să-i șiroiască pe brațe, unde fusese rănit. Ea nu vedea, însă a simțit căldura și s-a speriat puțin. Nu înțelegea. Cum poate el să… Și-atunci l-a dorit. De tot. Al ei.
– Vin. Indiferent ce.
Frunțile lor încă se atingeau, umbre, în lumea din care tocmai plecaseră. Umbrele lor se alungeau, materiale, în lumea în care au intrat. Undeva vuia deja viscolul, în noapte. Dincolo, soarele îi primea fără să-i ardă pentru că îl cunoștea pe el, îi știa durerea, iar oricine ales de el însemnă că este suficient de bun pentru a intra în lumea asta fără prea mult viitor, dar mai intensă decât orice cunoscut până atunci. Frunțile. Chipurile. Ochii arși de trecuturi și suferințe. Sânge șiroind pe mâinile rănite. De acolo pornise totul. Amândoi, toți trei de fapt, căci soarele era mai viu decât oricând, știau că frunțile li se vor atinge în orice lume. Că durerea nu va dispărea brusc, pentru că ei nu mai erau muritori. Erau cele mai vii și, de-ar putea spune așa, ființe complete, deși libere și cu posibilitatea alegerii de fiecare clipă.
Și-atunci s-au trezit. Îmbrățișați. Într-o lume nouă pe care nu o cunoșteau, dar despre care simțeau că îi primise deschisă, chiar puțin curioasă. Pentru că nici ea, lumea, ce dăinuia de milenii – da, nu era mai veche – nu mai văzuse ființe atât de hotărâte și, în mod ciudat, vii într-o lume, cea nouă, și deja morți – tot îmbrățișați, căci ei au fost împreună dintotdeauna – în cea din care tocmai plecaseră.
Guest post by Ioana – Adela Boiceanu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
