Poate o să iasă mai mult decât senzația unei povești ridicole; oricum, mă macină prea profund această senzație de gol… așa că lovesc în inocentele taste și scriu. Am ajuns la cinci decenii și înțeleg tot mai puțin spre nimic din relații. Am ratat de câteva ori, am fugit apoi de tot, până în urmă cu trei ani când am visat că mi-am găsit liniștea lângă el. M-am dus spre cel pe care l-am simțit al meu cu totul – cu sufletul meu tulbure și deloc optimist, cu iubirea mea deloc liniștită, cu năvala planurilor și a dorințelor mele de mai mult și mai doi. Mereu am crezut ori poate timpul m-a făcut să cred că trebuie să smulgem vieții cât mai multe surâsuri și să mușcăm cu cât mai multă poftă din fericire. Am crezut că îmbucăturile lui de fericire provin din același bol cu ale mele, că fericirea lui seamănă cu a mea, că mă include.
Am devenit noi, cu hârtie și ștampilă. Mă întrebase, de altfel, cu o vreme înainte, cum e să faci asta: să angajezi inima și să pui angajamentul pe o hârtie. I-am spus că își va răspunde singur când va veni vremea să o facă și am presupus apoi că, spunând da, a aflat răspunsul. Am sperat, romanțios și nepermis de imatur, poate, că simte cum aerul se oprește fără mine, că soarele nu mai e la fel și parcă nici Pământul nu se mai rotește în același sens.
A venit apoi, la mai mult de un an după căsătorie o seară de noiembrie, în care am descoperit că avea cont pe două site-uri, unde conversase, nebun de pofte și oferte explicite, cu muuuulte doamne și domnișoare. Aparent, din datele existente acolo și numeroasele mesaje schimbate, se oprise cu o săptămână înaintea cununiei civile, dar profilurile lui erau updatate, declara că e… căsătorit. Am fost vreo lună și jumătate împreună la psiholog; tot ce am scos de la el, a fost: probabil mi-au plăcut femeile mai mult decât era cazul; îmi pare rău, pe tine te vreau. Când reușesc, îmi înghit începuturile de lacrimi și încerc să iert, dar cred că iertarea, ca și iubirea, înseamnă multă muncă. Uneori aș fugi cale de o mie și una de zile și nopți, ca în istoria cu susul în jos a unei Șeherezade ratate. Nu pot să înțeleg cum mâinile lui, care credeam că au gesturi de tandrețe doar pentru mine, au scris cuvinte de alint și drag altor femei; nu sunt capabilă să pricep cum sufletul lui, care credeam că e tovarăș cu al meu, a rezonat cu dorul pentru o altcineva. Poate că nu e nimic de înțeles.
Îmi spuneam cu speranță că o căsnicie aduce sentimentul unui tovarăș de drum care nu o să te lase niciodată la greu, care o să îți fie devotat și nu o să te înșele, care o să te sprijine – de preferat cât mai necondiționat, care să te laude și să fie mândru cu tine mereu în fața celorlalți, care să nu te facă să te simți nedorit și inutil. Și care să îți critice defectele cu drag și grijă. Poate că nu contează ce credeam eu, care am ratat de atâtea ori.
Acum doar mă întreb dacă suntem o familie sau două biete frici singuratice refugiate în visul ori speranța unui cuplu.
Guest post by Isabela Dogaru
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
