E prima scrisoare pe care ţi-o scriu. De ziua mea, că tu ai zis că ziua mea nu-i pe 8 Martie pentru tine, ci pe 1 iunie. Că eu sunt copilul tău şi orice-aş face, copil rămân pentru tine. Atât, fără comentarii. (Exact aşa îmi spuneai şi când eram mică.)
Îmi amintesc când mergeam amândoi la dentist să-mi scoată dintele de lapte şi tu mereu îmi promiteai ba ciocolată, ba îngheţată, ba ceva dulce, dar doar dacă nu plâng. Şi nu plângeam. Dar nu plângeam nu pentru că nu mă durea, nu pentru că voiam dulcele de după, nu. Nu plângeam ca să fii tu puţin mândru de mine. Şi să mai petrecem timp împreună, pe unde-o fi. Să mai vorbim, să fiu eu mică şi tu mare, şi să merg lângă tine pe stradă. Îmi plăcea teribil. Simţeam că pot să fac orice şi, dacă nu pot, eşti tu acolo.
Îmi amintesc când ne trăgeai cu sania, ba în stânga, ba în dreapta. Şi noi râdeam, şi când nu mai râdeam însemna că ne-am răsturnat. Şi nu ne ajutai să ne ridicăm. Iar pentru puţine momente eram supărată, că uneori durea. Dar îmi trecea repede şi iar râdeam. Ştiai tu că sunt dureri care trec mai repede dacă nu vii tu să mă reaşezi pe sanie. Atunci nu înţelegeam, dar acum înţeleg.
Îmi amintesc noaptea în care mi-ai vorbit despre mama, despre iubirea adevărată, despre respectul pe viaţă şi despre ce simţi. Aveam lumină doar de la monitorul calculatorului şi din cuvintele tale. Cuvinte pe care n-am să le uit cât voi trăi. „Mă îndrăgostesc în fiecare zi de ea pentru că e proaspătă.” Puteai să spui frumoasă, tânără, calină, bună, sinceră, sensibilă. Dar nu, ai spus „proaspătă” şi cu doar cuvântul ăsta ai spus tot şi-am priceput exact ce-ai vrut să zici.
Îmi amintesc greutatea mâinii tale pe umerii mei, un moment scurt, cu ocazii rare, când îmi spuneai: „Tăticule, tu ştii că te iubesc!”. Iar pe mine mă stingherea singularul ăsta al verbului, al pronumelui, singularitatea momentelor. Îmi amintesc seara când am stat amândoi, până târziu, rezemaţi de congelator, rezolvând o problemă de geometrie. Şi-am rezolvat-o. Îmi amintesc cu câtă răbdare m-ai aşteptat în maşină când eu forfoteam să-mi rezolv actele pentru plecare. Apoi ne-am dus la teiul lui Eminescu şi-am ascultat fanfara. Iar tu ai sunat-o pe mama, s-audă şi ea.
Îmi mai amintesc cât de tare mă necăjeam când te supăram. Mama se supăra mai des şi-i şi trecea mai repede. Când tu te supărai, ştiam c-am greşit rău şi că te-am dezamăgit. Şi pe tine nu prea ştiam cum să te împac, nu funcţionai ca mama. Îmi amintesc că tu m-ai învăţat să merg pe bicicletă, să joc şah, să plantez pomi, să pescuiesc, să fiu cinstită, să fiu bună, să fiu îndrăzneaţă, să cred în mine. M-ai învăţat să nu aştept de la alţii, să mă descurc singură, pentru că ştiai că singură voi rămîne. M-ai învăţat să iubesc, să apreciez, să împac, să las de la mine. M-ai învăţat cum să mă port cu oamenii. M-ai învăţat ce înseamnă respectul, dreptatea, bunăvoinţa, pedeapsa, judecata dreaptă. M-ai învăţat să-mi fie ruşine în faţa ta. Să fac în aşa fel încît să stau mereu mândră în ochii tăi.
„Vreau să mă căsătoresc cu tata”, ziceam şi eu, şi Mădă. Eram mici, dar nu de aia o ziceam, că eram mici şi naive. Nu. Mulţi copii mici şi naivi n-ar zice asta niciodată. O ziceam sincer şi firesc, pentru că ne era la îndemână să fim fericite, s-avem un tată bun. Un tata bun-bun, scos din poveşti.
Mi-e dor. Şi… te iubesc, tăticule!
Cu drag,
Puiul tău de soldat
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.