– continuare de aici –
Cam de zece minute mă holbez la o șosetă desperecheată, pierdută în colțul întunecat al camerei. Tristețea unei șosete fără pereche seamănă enorm de mult cu nostalgia mea de bărbat singur cu nevastă plecată și amantă pe care e musai s-o uit. Sofia e tot la mă-sa, mai stă să-i facă ordine în dulapuri și să pună parastas după o mătușă. Eu mă dau în balansoar. Un fotoliu de om trecut de prima tinerețe, cu o veioză ce-i luminează minutele dintre cele două întrebări existențiale: „ce-am făcut?” și „ce e de făcut?”
Mă simt bătrân, ramolit, scârțâind din toate oscioarele a simfonie geriatrică în si bemol. Singur, cu orașul la picioare, niște dungi de lumină colorate ce-mi străpung ochii și creierul ca niște lance de foc, reclame luminoase de viață care freamătă fără mine, topindu-se într-o noapte cu stele șterse pe un cer ce nu se mai vede de clădiri. Undeva, acolo, lumea se distrează, muzica umple tăcerile dintre două secunde lungi, culorile curg pe chipuri, lăsând amprente de zâmbet, iar eu… ascult un zumzet de frigider ce-mi răcește cina. Două beri și un pateu Bucegi. În cameră s-a întunecat, aprind veioza și mă gândesc la Zelda. Tot timpul acesta fără ea. Un timp irosit aiurea, de altfel ar fi putut fi un timp folosit la maxim. Singur, doar eu cu ea. O bere la pet și un pateu Bucegi. Un oraș viermuind în lumini multicolore, pielea ei, zâmbetul ei, parfumul ei…
– Tu-ți grijania mă-tii de parașută! Unde ai fost???
O bubuitură, două trei, vase sparte, uși trântite, și un țipăt ascuțit de femeie:
– Nu da, animalule! Am fost la Eva, sun-o! Auuu, nu! Lasă-mi părul, mă doare, auuu!
El grohăia, eu am sărit din fotoliu, papagalul lor țipa: curvo, curvo, curvo…
Ce om să fii să-ți iei o pasăre și s-o înveți un singur cuvânt: curvo? Mă gândesc cum e când îți vine nașa în vizită: vai ce penaj frumos! Curvo! Ups, scuze, e cu defect de fabricație! Nu distinge culorile!
Papagalul meu sigur ar vorbi mai frumos, gen: n-am băut nimic, n-am băut nimic, curvo! Clar, m-aș ocupa mai mult de educația lui, l-aș învăța să zică: ciolan cu varză, borș pe mă-ta, refrigerator, coacăze murate, scoală hoit etc.
Vecinii mei continuau luptele libere, el beat și agresiv, ea turturică și devreme acasă. Războaie din astea domestice au destul de des. De altfel se iubesc. Singura problemă e sincronizarea. Când ea îl iubește, el e beat, când el o iubește, ea e cu altul. O mică neconcordanță. Cam la fel de mică ca și ochiul de geam ce ne desparte, dar în același timp ne unește. Ca fiecare bloc și blocul nostru a avut un proiectant. Doar că al nostru cred că era turtă atunci când a desenat așezarea cofortabilă în spațiu și timp a două apartamente vecine. Adică, geamul meu micuț de la baie dădea taman în balconul lor micuț, și închis cu termopan. Asta presupune o anume inteligență de la întreaga echipă de contructori, proiectanți și investitori. Cum, frate, să tragi o căcare sănătoasă și apoi să aerisești??? Îți dai seama că vecinii, oameni culți cu maniere (nu-i cazul meu, dar numai zic) își beau ceaiul de mentă de la ora cinci pe balcon, cu fursecuri cu petale de lavandă, ascultă un Chopin, cu papagal cu tot, discută despre artă și pampluf când deodată… trosc! Hoitus captivus! Să aerisim și noi puțin! A doua zi, în lift, toți te privesc cu ură și nu e corect! Că proiectantul proiectează în continuare, nestingherit. Păcatul meu e doar că am mâncat prea mult borș și îmi place să aerisesc.
Dar seara a devenit din ce în ce mai colorată. După o păruire cu țipete, urlete, băgări și scoateri din origini, o ușa trântită, o alta și mai trântită: să nu te mai văd, crăcănata naibii, să te sufoci cu chiloții, animal bețiv, să te umpli de boli venerice, depravato, să nu ți se mai scoale, impotent cu burtă, să te violeze maneliștii de la doi (ioi, asta a fost rea), să te taie trenul la halta Caracal, să…
Mi s-a făcut foame. Și un pic și sete. Mi-am uns un pateu, am desfăcut o bere și m-am așezat cuminte în fotoliu, gândindu-mă la Sofia, totuși ce căsnicie liniștită avem noi, ne mai certăm, dar nu așa sonor, nu o bat, nu o trag de păr, nu mă lovește cu polonicul, nici cu tigaia încinsă, nici măcar cu basca udă. E ok. Mi se face dor de ea. Oare s-o sun? Ok, o sun!
– Zelda, ce faci? Mi-e dor de tine, dar ar fi bine să nu-mi fie dor!
– Tăntălăule, nici mie nu-mi e! Sunt plecată, în Grecia, la un curs. Te sun când mă întorc.
Încercam să-m tai o venă cu capacul de la conserva de pateu, când sună cineva la ușă. De spaimă, mi-am ciupit doi milimetri de piele și un zgârci de capilar obosit.
Vecina. Plânsă, distrusă, hohotind, că trebuie să o ajut. Animalul a plecat și a încuiat-o afară, că îi e frig și să o ajut să intre în casă. Cum??? Ce, io am cheie de la voi? Nu, ajută-mă să sar pe geamul de la baie. Am rămas cu pateul în gât. Ce??? pe geamul ăla micuț? Din instinct, m-am uitat la fundul ei, la câtă bucă trebuie să înghesui pe acel ochi micuț. Era ok, nu prea grasă, nu prea șoldoasă. Dar cum?
Cum să nu ajuți o biată femeie la nevoie?
În trecere spre baie mă gândeam să o servesc cu un pahar de vin sau ceva. Necuratul râdea în hohote. Buei, coi, ai pus-o! Fata e într-o fustă scurtă cu picioarele lungi și fine, cu chiloței inutili și aproape inexistenți, cu bucile în palmele tale… și hăi, și rup, și trudește, și frământă. Bustul a trecut, și jumate de bucă, pe cealaltă încercam să o îndes, când am simțit că nu mai pot. Cum naiba să stai seara liniștit în șezlong să mănânci pâine cu pateu, să bei bere și peste puțin timp să frămânți două buci tari și goale, cu palmele goale, cu sufletul nostalgic și cu Belzebuth în erecție ca o barieră de la halta Caracal? Niciodată nu am înțeles viața? Ițele ei întortocheate, planurile ei alienate.
– Au, încă puțin! Băga-mi-aș, de la gemul de măceșe mi se trage. Nu mai mânânc în viața mea. Bine că am făcut terapie cu aburi! Măcar atât. Of, ioi, împinge, hai, că intră, au, futu-i…
M-a pufnit râsul, gem de măceșe, terapie cu aburi, sunt excitat la maxim, asta-i bună, nu intră, mai rămâne naibii blocată aici, cum îi explic Sofiei? Știi, dragă, m-am gândit că o jaluzea în formă de buci ne rezolvă problema. Și zvânc! Vecina a aterizat în siguranță pe fotoliul lor din balcon. S-a ridicat, și-a aranjat fusta, sânii, îmi place la nebunie gestul acela când o femeie își rearanjează sânii în sutien, ca pe doi copilași zburdalnici, pe care uneori îi ceartă, stați cuminți acolo, ce tot alergați hai-hui? Se uită la mine, zâmbind fâstâcită: mulțumesc, am știut că intru pe geamul ăsta. Mulțumesc de ajutor. Eu, mă holbam la ea, pe geamul micuț, ca un Romeo ce nu știe ce serenadă să cânte. Curvo! Curvo! Papagalul își spunea povestea, eu înghițeam în sec, fără să pot rosti un cuvânt, ea, lingându-și buzele moi, apoi aranjându-și fustița, eu, încercând să găsesc o modalitate să o invit pe ușă la un vin, ea, încercând să găsească o modalitate să-și dea jos chiloțeii inutili…
Seara se anunța cât se poate de normală, orașul ca un vierme se rostogolea pe sub clădiri în ace de reclame luminoase, o șosetă liniștită și cam tristă poposea în colțul întunecat al camerei, fără pereche, cu destinul trist al șosetelor fără pereche, iar eu mă gândeam la proiectantul blocului: mare om, mare caracter. M-am ales cu o erecție de zile mari, cu nevasta departe, cu amanta departe, dar cu un geam de la baie ce dă în balconul vecinei mele, și cu bucile ei în palmele mele.
– Ce faci, iubi? Cum ți-ai petrecut seara?
– Aaa, pe-acasă! Nimic deosebit! O seară obișnuită la bloc, pateu, bere, șosete desperecheate. Auzi, adu-mi și tu de la mama niște gem de măceșe, că mi-e o poftă!
… și Zeldo, tu, adu-mi o seară cu bucile tale arse de soare grecesc!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
