Se răstoarnă lumea. Diferit, însă, după anii care au trecut de când am devenit parte din ea. Băgăm de seamă și spunem, în fiecare zi. Iar dintre toți, milenialii par a fi acest motor de 2000 CP silențios al schimbării de atitudine. Ar putea fi forma celui de-al treilea război mondial. Pașnic, subversiv, prin rezistență. Oamenii ăștia tineri nedumeresc și intrigă. Interesul lor pentru alte lucruri decât însemnele exterioare de altădată ale succesului și bunăstării – casă mare, mașină scumpă, ostentație, pentru baby boomers și generația X – este nul. Și, deși au banii cu care ar putea cumpăra vechile simboluri, nu neapărat rele, dar dezonorate de noii îmbogățiți, ei au ales să trăiască mai degrabă simplu și sănătos – cele două chei ale stării de bine. 73% dintre mileniali preferă să fie sănătoși în comparație cu 27% care preferă să fie bogați. Cumva miraculos, că nici școala, nici familia și nici modelul societal nu i-au învățat, au ajuns la o maturitate neașteptată: o viață bună înseamnă relații relevante în familie și comunitate, trăiri/experiețe și nu acumulări materiale. Sunt de nepriponit, și material, și ideologic. Lumea largă e locul lor de joacă, iar jucăriile sunt daturile naturale: viața – cu oferta ei reală, spiritul – cu scara lui seducătoare, trupul – cu dumnezeiasca lui perfecțiune. Și se joacă atât de serios, și se bucură atât de copios, și ne lasă pe ceilalți atât de perplecși în nelibertatea noastră cu care trăim tânjind mereu după un țărm pe care să nu-l atingem. Câteodată, parcă, ceea ce noi numeam poezie, la mileniali ajunge să fie existență concretă. Despre generația schimbării, cu Ilinca Bernea, scriitoare și doctor în filosofie, bucureșteană și londoneză deopotrivă.
1. Despre această schimbarea de atitudine și ce a ajuns să conteze cu adevărat
Nu îmi dau seama cât de inovatori suntem. Pentru noi, marele șoc a fost să descoperim ce era dincolo de Cortina de Fier în primii ani de adolescență. Aveam dat peste șapte generații de rockeri și peste muzicile lor dintr-un foc, peste trei generații de literați, peste curente de idei sau artistice de care nu aveam habar. Această febră a acumulărilor intensive mi se pare caracteristică pentru cei născuți până în anii ’80. A fost ca un curs intensiv în care, practic, am recuperat ce nu știam despre fața nevăzută a lumii. Sigur că se mai strecurau prin crăpăturile Cortinei una alta, dar ceea ce ne parvenea era distorsionat sau lacunar. Scena simbol din copilăria mea a fost un gard de sârmă ghimpată care împrejmuia un spațiu de joacă destinat copiilor străinilor care veneau să își petreacă vacanța pe litoral.
În anii ’90 se umpluse orașul (Bucureștii) de skateri și de bicicliști care se dădeau peste cap pe teren înclinat. Și apăruse nebunia cu free-running-ul, sport care acum poartă denumirea de parkour. Eu am fost captivată, desigur, era visul meu să sar de pe un acoperiș pe altul. Aceste sporturi extreme urbane erau asociate mișcării hip-hop care căpătase amploare și în Occident. În paralel, eu una, descopeream existențialiștii și suprarealiștii și eram studentă la teatru. Oscilasem între a urma cursurile facultății de regie sau de filosofie, m-am gândit, însă, că nu eram coaptă pentru filosofie și am amânat chestiunea pe mai târziu. Mulți dintre cei din generația mea și-au pus întrebări care ieșeau din spectrul obsesiilor social politice care erau dominante în mediul intelectual al generației părinților. E de înțeles, ținând cont de faptul că pentru ei principala dramă a fost lipsa unor libertăți fundamentale, iar noi ne-am pomenit cu o libertate neîngrădită într-o lume devastată. Comunismul ne-a lăsat moștenire o societate schilodită și bolnavă din care noi trebuia să modelăm ceva cu sens. Sigur că am profitat din plin de bogăția creațiilor marilor artiști dizidenți din Est: Tarkovski, Mihalkov, Abuladze, Pintilie, Daneliuc (în cinema), Kundera, Bulgakov sau Lem în literatură, Shostakovich în muzică… Am avut multe de învățat de la ei despre totalitarism și tocmai de aceea îndrăznesc să spun că, dintre generațiile post-decembriste, a noastră este, de departe, cea mai conștientă de ravagiile comunismului și cea mai predispusă să intre în panică acolo unde și atunci când adulmencă urme de posibile restricții ale libertăților individuale. Dar am fost mai individualiști în idei și proiecte, decât în practică. În fapt, am fost destul de împiedicați când s-a pus problema să ne revendicăm atuuri și drepturi și de derutați în ce privea simțul afacerilor.
Pe măsură ce viața m-a plimbat prin lume și am apucat să cunosc îndeaproape și englezi din generația mea, scandinavi, flamazi și turci, am fost foarte surprinsă să descopăr cât de multe avem în comun, deși ne-am format în contexte culturale atât de diferite. Există ceva, un amestec de noblețe și onestitate, care ne împiedică să ne încadrăm în profilul cinicului modern. Suntem, mai degrabă, genul de romantici dezamăgiți și înfrânți. Nu suntem pragmatici. Cei de după noi mai degrabă da… Noi am căutat autenticitatea, ne-am căutat vocațiile și identitățile.
2. Frenezia stării de bine (wellness) – e vânată la fel ca fericirea de către cei de dinaintea lor, dependentă exclusiv de bani.
Frenezia stării de bine cred că au căutat-o toate generațiile lumii, fiecare în felul propriu, într-adevăr. Mi-e greu să mă pronunț în privința dependenței de bani pentru că toți apropiații mei, ca și mine dealtfel, suntem anti-mercantili și am dovedit cu prisosință că producerea banilor este ultimul nostru talent. Iar despre ceea ce nu cunosc nu pot să mă pronunț. Sigur că sunt și inși orientați după bani și profit care trec acum pragul de 40 de ani, dar nu m-am intersectat eu cu ei. Am trăit într-un mediu de oameni preocupați de performanță, fie ei artiști, cercetători sau sportivi.
3. Strâng ei trăiri pentru că au învățat mai repede că nu iei nimic altceva cu tine când pleci?
Cred că abia după 35 de ani, când corpul dă primele semne de oboseală, începi să ai conștiința sfârșitului. Eu una am trăit până atunci ca o nemuritoare. Avem o morală de nemuritor și foarte mult timp pentru filosofare, pe care acum nu îl mai am. Am trăit mult mai „metafizic” până la vârsta aceea. Artiștii sunt întotdeauna avizi să acumuleze trăiri și să le valorizeze, să le redimensioneze. Cred că generația noastră a reușit să dărâme niște idoli și niște baricade, să destrame niște prejudecăți, dar are propriile ei fetișuri și tabuuri. Împliniriea profesională este fundamentală mai ales pentru cei din România. Simt aici un punct de tensiune între mine și cei din generația mea, de ambe sexe. Înțeleg mai bine pragmatismul celor care nu sunt atât de preocupați de carieră și care înțeleg că munca te ajută să ai o viață bună, dar nu e normal să devină un substituent de viață. Din păcate, am pierdut oameni dragi când au devenit workoolici, cum se zice. Chiar dacă e vorba de performanță, e greu de acceptat că oamenii se definesc prin profesie în primul rând, că s-au subordonat aproape integral unui rol social.
4. Au învățat mai ușor și empatia, și voluntariatul, deși nu li s-a predat și nici n-au avut modele…
În România, am perceput mari diferențe între bărbați și femei la capitolul empatie. Modele se găsesc, oricând. Empatia masculină se manifestă indirect, prin ricoșeu… Ei te „îmbărbătează”, cum se zice, și încearcă să te convingă să îți depășești nevoia de a fi ajutat, înțeles, compătimit. Vor să te învețe să te descurci singur(ă). Și mai au o formă de empatie pe care trebuie să o deduci pe cale analitică, să îți dai seama că îți zic ce le place lor să audă, nu ce ți-ar plăcea ție. Aici aș avea ceva exemple.
5. E clar că pun preț pe relațiile relevante (în toate combinațiile posibile) și le pasă de mediu.
Sunt familiști, valorizează încă cuplul tradițional. O să povestesc un caz anecdotic. Amicul X, care trăiește într-o societate libertină, din vest, îmi zice: gata, de mâine schimb foaia, nu mai vreau relații monogame. Am cunoscut o tipă care îmi place, dar sunt hotărât să îi zic, păpușă, nu îmi cere regim de exclusivitate că am mai testat-o pe asta și nu merge. O săptămână mai târziu îmi zice: știi, îmi place și de o altă mândră, dar parcă n-aș necăji-o pe cea cu care sunt. Două săptămâni mai târziu era, cum se spune, commited. Trei luni mai târziu era înșelat de cea căreia i se devotase. Cuplu „tipic”. Pe de altă parte, criza cuplului a atins un apogeu în generația noastră. Oamenii înțeleg, cel mai frecvent, monogamia ca sumă de relații în doi, dispuse în serie… Sunt cazuri în care se căsătoresc unii de câte cinci, șase, șapte ori la rând. Mi se pare comic să tot divorțezi și să te tot însori. Nu e asta soluția. Unele lucruri trebuiesc chestionate în rădăcină. Personal, sunt pentru orice mod de viață reciproc consimțit, cu condiția să ți se potrivească, să nu forțezi și să nu îl impui altora. Mi-am exprimat mereu simpatia față de stiluri de viață alternative, dar, de curând, am descoperit că există o formă de ostilitate și din partea celor care, simțindu-se vexați de ipocrizia unor lupi moraliști care predică monogamia fără să o practice, s-au apucat să condamne cuplul din principiu. Nu e chiar așa, cei mai mulți oameni pe care îi cunosc, de ambe sexe, vor să trăiască în cupluri închise, nu deschise… doar că se satură repede unii de alții. Sunt foarte multe feluri de a concepe căsătoria, familia, viața amoroasă. Această diversitate de concepții și viziuni și practici a explodat în generația noastră. Pecepția mea e că indiferent ce formulă alegi e în regulă, dacă te reprezintă. Pluralitatea modelelor detensionează întotdeauna lucrurile la nivel social. Nu îmi dau seama cât de responsabili suntem față de comunitate. Avem o formă de individualism destul de accentuat, dar care nu exclude atașamentele și pasiunile. Dar simțul civic și la noi, ca și la alte generații, e ușor alterat de un anumit sentiment de victimitate socială. În ce privește mediul, iarăși, mi-e greu să mă pronunț. Nu suntem obsedați de reciclare, dar nu suntem nici indiferenți la distrugerea lui.
Mulțumesc, Ilinca!
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
