18 mai
Când am ajuns aici, am simţit nevoia să scriu. La fel şi acum, la final, când mă gândesc că am strâns suficiente impresii şi amintiri pe care să le aştern undeva şi de care să-mi amintesc cu drag. A fost o experienţă pe care mi-am dorit-o şi pe care am ales-o, fără să mă gândesc prea mult ce o să presupună, ştiam doar că vreau să văd şi să trăiesc ceva diferit.
Micile diferenţe le-am simţit încă de la început şi eram plăcut surprinsă. Oamenii mai politicoşi şi respectuoşi, tot timpul zâmbitori şi bine-dispuşi (asta cred eu că se datorează şi nivelului de trai ridicat), instituţiile şi sistemele mai bine organizate, o ţară „civilizată”, cum o numesc toţi. După ceva timp, însă, fie faptul că tot timpul apăreau lucruri administrative de rezolvat şi care parcă nu se mai terminau, fie pretenţiile exagerate de la facultate şi stresul de a mă exprima tot timpul într-o limbă pe care o iubesc şi în care mă regăsesc, dar care nu e a mea şi care mă obligă mereu să mă supraveghez la fiecare cuvânt şi pronunţie, mâncarea, vecinul chinez care mi-a terorizat existenţa, iar uneori sentimentul de singurătate din care se năştea inevitabil şi dorul de casă şi de toată lumea, mi-au diminuat treptat entuziasmul cu care venisem, deşi mă bucuram că sunt aici.
Dar nu pentru mult timp. Mi l-a „înviat” Parisul, oferindu-mi gratis o lecţie încă din prima zi. Ies de la metrou şi încerc să ghicesc în ce parte e situat hotelul, ştiu că trebuie să fie pe aproape. Mă decid să întreb o fată care stătea lângă staţie dacă ar putea să mă ajute. Amabilă, îmi caută pe navigaţie în ce direcţie ar trebui să merg. Îi mulţumesc, după care mă întreabă de unde sunt. – „Roumanie”. Mă priveşte şi-mi spune zâmbind că e ţara ei preferată şi că a vizitat aproape toate regiunile, inclusiv casa de la Răşinari a celui mai mare filosof al secolului XX (aşa s-a exprimat), Emil Cioran. Îmi mărturiseşte că nu e singură, mai are nişte prieteni muzicieni îndrăgostiţi şi ei de ceea ce noi am uitat să apreciem. Rămân surprinsă, mai schimbăm câteva vorbe şi ne luăm rămas-bun, nu înainte de a-mi spune să nu ne fie niciodată ruşine cu ţara noastră, care e atât de frumoasă. Mai are rost să spun că mi-a făcut ziua mai bună şi că mi-a confirmat ceva ce ştiam deja? Dar da, parcă e altceva când o auzi din gura unui străin, nu?
Parisul e o lume. Aproape şase zile în care l-am respirat şi l-am luat la pas. Poate cele mai frumoase zile trăite. Nu uit, însă, plimbarea de seară de pe Champs-Elysées chiar cu două ore înaintea atacului… Ajunse la hotel, aflăm ştirea. Frică, indignare, „- Şi mâine? Ne facem că nu s-a întâmplat nimic sau rămânem în cameră?”. Ne decidem să ne reluăm planurile şi pornim. Pe străzi, la metrou, totul e normal, Parisul nu se opreste în loc, s-a obişnuit cu atâţia morţi, din păcate… La toate obiectivele turistice e plin de jandarmi şi poliţie. Vor să le arate cetăţenilor şi turiştilor că fac tot ce pot pentru a le apăra vieţile, în cazul vreunui pericol.
Duminică e primul tur al alegerilor, decid să stau în cameră şi să ies doar atunci când se apropie ora de plecare spre Poitiers. Şi, uite aşa, domneşte frica în Europa din cauza unor nebuni..
Să te simţi străin într-o altă ţară e firesc. Pe mine tocmai asta m-a ajutat să conştientizez ce înseamnă să aparţin unei ţări, unui neam, să gândesc şi să vorbesc o anumită limbă. Şi asta am trăit-o printre ceilalţi studenţi străini, dar mai ales în biserică, atunci când spuneam „Tatăl nostru” în acelaşi glas cu ceilalţi români pe care îi căutam cu privirea sau într-una din serile dinaintea Paştelui, când preotul a venit să mă întrebe de ce naţionalitate sunt, ca să-l aud apoi spunând unele rugăciuni într-o română puţin forţată, dar care mi-a mers direct la inimă. Eram singura româncă din biserică şi le-a rostit pentru mine, ca eu să simt şi să aud şi pe limba mea. Aşa e obiceiul aici şi cred că e o formă de respect care naşte comuniunea dintre naţionalităţi. Şi am realizat atunci că noi, printre ai noştri, în ţară, nu simţim că ne leagă ceva şi nici nu avem o aşa-zisă conştiinţă naţională, ea se naşte de cele mai multe ori departe de casă.
Tot aici am simţit că mi-am reprezentat ţara. Poate sunt cuvinte mari, dar ajungi să-ţi dai seama că fiecare e imaginea ţării de unde vine. Ca o concluzie generală, părerea despre România este oarecum deformată, fie din cauza rromilor, fie pentru că unii n-au auzit (prea multe) despre ea, fie din alte motive. Eu am încercat, pe cât am putut, să o reprezint cu responsabilitatea de a nu o face de râs şi să arăt că e o ţară care merită vizitată măcar o dată. Aşa că am încercat să-mi conving aproape toţi prietenii apropiaţi după ce le-am arătat poze şi filmuleţe. Mi-au mărturisit că nu ştiau că e aşa de frumos la noi, îşi imaginau doar blocuri comuniste şi nimic impresionant. Chiar dacă poate va rămâne doar la stadiul de promisiune vizita asta, măcar le-am creat o imagine despre noi.
La reuninea de final, îi invit la mine. Mă îmbrac în ie, iar, la un moment dat, venind vorba de dansuri, schimbăm melodia, pun una mai „săltăreaţă” şi le arăt cum dansăm noi hora, sârba şi braşoveanca. Le place, deşi li se pare cam complicat. Mă gândesc atunci că originea noastră de ţărani se reflectă în tot şi îmi vin în minte vorbele lui Petre Ţuţea, „O căruţă de ţărani a ţinut în şah imperii”. Aşa o fi?! Ciocnim paharele de vin, spunem fiecare pe limba lui „Noroc!” şi ne amuzăm pentru ultima oară că în germană se spune „Prost”. Se aud apoi pe fundal, pe rând, „Dragostea din tei”, „Italiano vero” şi alte melodii în polonă, spaniolă şi germană.
Următoarea zi mă duc la biroul de Relaţii Internaţionale să-mi închei socotelile. Sunt întâmpinată cu un „Bună ziua!” de către responsabil. Zâmbesc automat. Mă întreabă cum mi s-a părut experienţa, îi povestesc şi părţile bune, dar şi of-urile. Scoate ciocolată din sertar şi mă serveşte. Făcând un bilanţ, îmi spune că a avut numai elevi buni şi serioşi de la Bucureşti, lăudând-o pe responsabila noastră Erasmus că-şi face treaba cu rigurozitate. Mă bucur şi îi mulţumesc. Se ridică în picioare înainte să plec, îmi întinde mâna şi îmi urează „Bonne continuation!”. (Uite, de-asta îmi plac mie francezii, că ştiu cum să te facă să te simţi bine).
Plouă uşor, mă uit în urmă la corpurile facultăţii şi mă gândesc că au meritat toate (stres, stângăcie, nopţi nedormite pentru teme şi proiecte, zile întregi izolată în cameră pentru citit şi învăţat – o mini Sorbona şi facultatea asta, ce să mai..) şi că aş mai pleca încă o dată, tot singură, fără să stau pe gânduri şi fără să ştiu ce mă aşteaptă. Îmi promit că la master o iau de la cap cu povestea asta, care mi-a dat avânt şi încredere, că doar la 20 de ani, viaţa e frumoasă. Cea mai frumoasă.
21 mai
Paris. În aeroport, plin de români. Deja mă simt acasă. Afară adie uşor vântul şi e soare. Mai respir o dată aerul de Franţa 🙂 şi urc în avion. După aceste câteva luni aici, am învăţat să nu le mai idealizez ţara şi tot ce are legătură cu ei, aşa cum o făceam înainte. Le sunt recunoscătoare pentru experienţă, dar ştiţi, noi avem o vorbă: nu umblă câinii cu covrigi în coadă pe nicăieri; şi e adevărată.
Ora 23. Zbor deasupra Bucureştiului. E tot numai lumini. Zâmbesc cu capul lipit de geam, obosită, dar cu sufletul plin. Din nou în România mea, aparent săracă, dar plină de bogăţii pe care am uitat să le apreciem sau care au ajuns pe mâinile străinilor. Mă gândesc cum ar fi arătat dacă nu ar fi fost atât de furată şi distrusă. De ce am ajuns să plecăm din ea, să nu o mai vrem?… Sărăcia. Şi îmi permit să afirm că din ea s-au dezvoltat şi incultura, prostia, nepăsarea, imoralitatea, mediocritatea. Cu toate astea, România rezistă. Poate dacă nu rezista, nu o mai vedeam azi pe harta Europei. A demonstrat-o sub turci, sub comunişti, iar acum în faţa unor corupţi si trădători. Pământ pătat de sângele martirilor… pentru noi, cei de azi.
Ajung în aeroport şi îi dau un „Bonjour!” muzical băiatului de la casă din obişnuinţă, fără să realizez că trebuie să mă setez din nou pe română şi că oricum e noapte, măcar de-i ziceam „Bonsoir”. Dar îmi iert neatenţia, doar am aterizat din nori, de unde am prins, de altfel, şi cel mai frumos apus reflectat în crestele Alpilor. Se uită mirat şi încurcat la mine şi-mi ia buletinu’. Îmi vine să râd, dar mă abţin şi simt cum vreau să ajung mai repede la Sosiri.
23 mai
În drum spre Bucureşti, zăresc întâmplător pe geam un domn în vârstă, abia se sprijină în baston şi priveşte trist în pământ. Mă gândesc cum, în Franţa, bătrânii sunt îmbrăcaţi impecabil şi aproape că miros a Chanel, pe când ai noştri trăiesc cu pensii de nimic, din care nici măcar nu-şi pot cumpăra medicamentele şi se sting cu zile…
Mă întâlnesc pentru prima oară cu prietena poloneză care învaţă româna, în Poznań. A venit în România. Ne iubeşte limba şi ţara. Acasă are pe birou steagul României şi un tablou cu Casa Poporului. O ascult vorbind si mă minunez de cât de bine ne vorbeşte limba. Ne plimbăm din Centrul Vechi spre Calea Victoriei şi îmi aduc aminte de Paris. Ce dor îmi era de oraşul ăsta viu!
După această experienţă, încerc să fiu mai amabilă şi zâmbitoare, că doar aşa m-au învăţat francezii şi observ cum nu mă enervez deloc nici la metrou, nici pe stradă, de atâta aglomeraţie şi, uneori, nesimţire, şi-mi zic că acum sunt printre ai mei, oricum ar fi, e bine. 🙂
Guest post by Denisa Loredana Dumitru
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
