Zilnic, cu sufletele încărcate de iubire şi dăruire, pornim în căutarea sensului, al ocrotirii, al mâinilor întinse. Citim cărţi pentru dezvoltare personală şi „nepersonală”, aplicăm sfaturile marilor înţelepţi ai lumii, privim cerul, îmbrăţişăm natura, ne bucurăm de lucrurile mărunte şi delicate ale vieţii. Zilnic, mergem la joburile noastre iubite sau neiubite, dorite sau de-a dreptul hidoase, convinşi că, oricum, titularii de credite suntem doar noi. Ne agităm când ceasurile noastre par că se grăbesc, hainele şi prieteniile noastre se demodează şi devin de neactualitate, iar când deja apune soarele, toată lumina şi claritatea zilei păleşte, sufletele şi chipurile noastre par că se prefac şi îmbătrânesc…
©Dana Corina Popescu
Şi vine noaptea cu ale ei tăceri şi nesiguranţe şi întreaga viaţă ne-o simţim iar în lanţuri dureroase şi nedrepte. Ne analizăm şi descoperim că avem o memorie perversă şi malefică. Toate fricile şi regretele vieţii noastre, rămase neîncheiate şi nerezolvate, vin în momente neprielnice şi îşi ating apogeul în momentul în care noi ne-am condamnat irecuperabil la acceptare şi tăcere. Amărăciuni rămase nerezolvate, fantome ale unor oameni care ne-au lăsat cândva fără arme de luptă, cu revolte însoţite doar de dorinţa de supravieţuire. Iubiri din care nu am evadat niciodată cu adevărat, sentimente şi trăiri neanihilate şi nedistruse. Ne amintim deseori şi ne facem procese de conştiinţă cum am reacţionat la tot ce ne înconjura, cum ura şi neputinţă noastră de câine grav rănit a îndepărtat oameni care ne voiau prezenţi în vieţile şi existenţele lor. Retrăim şi regretăm uneori momentele când am devenit nepoliticoşi şi am urlat cu toate puterile noastre că ei poartă toată vina nefericirii noastre, că ei ne sunt călăi şi cărămizi împovărătoare.
Nu avem puterea, prin rugăciunile noastre sărace şi puţine, să chemăm binele, speranţa, liniştea, echilibrul. Nici nu simţim şi credem cu adevărat, că noi, vreodată, vom avea şansa în faţă Divinităţii de a fi ascultaţi şi iertaţi de toate revoltele interioare şi răzvrătirile chinuitoare. Ne simtitm deseori certaţi şi pedepsiţi pentru războaie şi distrugeri ale sufletului, ale tinereţii, ale şanselor. Simţim cum tocmai aceste războaie duse cu noi şi alţii, deja prea ne-au urâţit, ridat şi schimonisit.
Numai că, vezi tu ?! Dumnezeu încă vrea să se facă ascultat. E acolo când noi lăcrimăm pe furiş, când auzim veşti care încep cu „eşti vindecat!”, când vedem că oamenii dragi nouă şi-au găsit şi regăsit liniştea şi chemările lor. Poate că avem impresia că El nu ţine cont de bătăile inimii noastre, dar oricât de întortocheate ne-ar fi căile, va găsi o cale curată şi călăzuitoare pentru drumurile noastre, un mijloc de a ne învăţa cum să rupem lanţurile, cum şi unde să descoperim puterea de a vindeca rănile.
Exerciţiile răbdării sunt groaznic de grele, dar merită să le practici, chiar şi o viaţă…
Guest post by Alexandra-Mihaela Ignat
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
