Li-l datorez direct Gianinei Corondan (al cărei profesor de spaniolă era la acel moment) şi lui Gabi Massaci, la a cărei galerie de artă ne-am întâlnit prima dată. Indirect, lui Alex. Leo Şerban, care, dincolo şi după plecarea sa, întinsese între noi nişte fire invizibile, dar care se legau repede şi bine. M-am hotărât să scriu despre el aşa, hodoronc-tronc, după ce ne-am văzut acum vreo două săptămâni, spre deliciul total al fiică-mii, care e absolut îndrăgostită de el. Cred şi eu. Nimeni, dar absolut nimeni nu face cu ea acrobaţiile, năzbâtiile şi trăznăile la care se înhăitează ei doi. Pe sus, pe jos, departe de ochii părinţilor, orice copil îi stă prin preajmă intră într-un iureş colorat, care se lasă cu chiote, chirăieli şi chicoteli extatice.
Ne-am văzut pentru că nu există moment important în viaţa noastră, publică sau privată, la care el să lipsească. Are scutire doar dacă e în vreun colţ de lume (mereu departe de potecile bătătorite), dar, chiar şi atunci, trimite o poză neaşteptată, un gând, un video, ca să ştii că a păstrat un buzunar de rucsac şi pentru tine. Altfel, e mereu alături, un zâmbet cocoţat la înălţime, un far care iradiază căldură un pic ghiduşă în jur.
Eu nu am mulţi prieteni. O, cunosc o groază de oameni, ne întâlnim, ne strângem mâini, ciocnim pahare, ne întrebăm de sănătate, de job şi vacanţe. Pe mulţi îi văd mai des decât pe el. Cu toate acestea, dacă ar fi să derulez mental o peliculă care să înşire oameni de la poarta sufletului, la el m-aş opri printre primii. Pentru că este unul de la care primesc nemijlocit simplitate, sinceritate şi sprijin.
În seara când ne-am cunoscut, am mers pe jos de pe Mahathma Gandhi până la Piaţa Unirii. Ploua primăvăratic. Am vorbit ca nevorbiţii: despre Leo, despre film, despre Moscova şi New York, despre boli, despre amici comuni, despre călătorii, despre familie şi isprăvi neterminate. Despre cărţi. E o plăcere să discuţi literatură cu el, iar recomandările pe care ni le face sunt, până acum, reuşite sigure. Dar eu îl ascult cu gura căscată când se porneşte să depene din drumurile lui: Sri Lanka, Peru, Iordania, Maroc, Egipt, Singapore, Thailanda, Azerbaijan, Columbia, Uzbekistan, Guatemala, Cambodgia sau Nepal. Avioane, cămile, neprevăzut, prăpăstii, amintiri în buza incredibilului, „m-am împrietenit cu…”, „am ajuns la…”, „nu aveam în plan, dar…”. Poveştile lui le seamănă fotografiilor pe care le face. Nu au poleiala ghidurilor cu pagini lucioase, ci autenticul păţaniilor mici, mustind de umor, de real, de carne. Să vezi lumea prin filtrul lui înseamnă să te ţii departe de formulă şi să chemi drept coleg de cameră hazardul. Îl aştept nu cu o carte, ci cu un raft, la un moment dat. Am de la el cel mai moale fular de alpaca, un felinar din piele de capră, o sticlă de Masapé din Gomera (n-am deschis-o încă, à propos!), dar, mai ales, am o lume întreagă adusă la scara ghesului meu de a afla.
Mânuieşte limbile străine cu aplomb de dresor. Spaniola, mai presus de toate, poate fi şi castiza, dar şi mezclada, adunată de prin cotloane de pueblo sau favela. O sâsâie, o şuieră, la nevoie şi este singurul om pe care îl cunosc care îi ţine isonul Ioanei în trena poeţilor obscuri renascentişti şi în chichiţe de interpretare pe care numai ei şi le descos.
E şi al muzicii. Îmi place când se înfiripă toamna, vine „Enescu” peste noi, poate că nu am mai vorbit o vară întreagă, dar îl văd de la postul meu de prezentare din Sala Palatului de cum a intrat. Mereu în cămăşi deschise la culoare, cu mânecile puţin suflecate, cu părul puţin ciufulit, cu unul doi, trei prieteni, dintre care sigur unul nu e român. Îmi place că reînnodăm anotimpurile cu un simplu sms, după ce mi-am terminat felia de live. Plecăm împreună spre Ateneu, el are pasul mai larg şi mai susţinut şi, chiar dacă e cel mai ticsit recital cu putinţă, va reuşi să intre şi să îl guste cu toată prospeţimea spiritului.
Îmi place la el că nu s-a sictirit. E un om care îşi scrie el însuşi mare parte din scenariu şi, în acest fel, se ţine la o distanţă respectabilă de rutină, de plictis, de amoc. Faptul că îşi iubeşte profesia la fel de viu şi acum nu poate decât să îi fie fast. Muşcă puternic din fiecare ocazie bună, dar hedonismul lui nu este unul evident, aruncat în faţă. Nu e căutat, mai ales, nu e un capăt de drum, ci doar o consecinţă fericită a unui fel de a fi liber, curios, deliberat candid.
Îmi place că se dez-etichetează în pozele de pe Facebook, „ca să nu îl vadă elevii”. 🙂
Îmi place că se duce în Ferentari sau în mai ştiu eu în ce mahala rău famată şi îi învaţă pe copiii de acolo să pună întrebări, să privească, să descopere, să se joace, să fie. Le şterge mucii, la propriu şi la figurat.
Nu judecă. Eu, cel puţin, nu l-am auzit vreodată. Dacă vrea cineva să îşi ascută ghearele pe sufletul lui, se face mai înalt decât e, până undeva de unde răutatea se vede foarte mică.
Îi place să se aşeze pe jos, râde în cascade, cu riduri pronunţate pe faţă, e ironic cu măsură şi peste măsură de empatic.
Are un boţ de ani mai mult decât mine, dar este unul dintre cei mai tineri oameni pe care îi cunosc.
Textul ăsta e despre frumuseţea nefasonată a unei prietenii din acelea de pus la păstrare acolo unde se adună insulele luminoase şi Robinsonii care le dau sens.
Îmi place că îşi semnează mail-urile cu M., iar eu cu m. Normal, el e mai mare. 😉
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Am cunoscut-o pe cea mai nefericită femeie fericită
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
