În urmă cu mulţi ani, alegeam să îmi încep viaţa de adult, fără să știu ce presupune acest lucru. Mersul la serviciu și privitul la televizor păreau esența vieții la acea vreme. Iar viaţa alături de un partener era tot ceea ce îți puteai dori. Treptat, am început să mă lovesc de obstacole. Nu eram o fire optimistă și încrezătoare, dar eram o luptătoare. Mi se părea ceva firesc să lupt până la epuizare pentru cei dragi. Aşa că, în felul ăsta îmi umpleam timpul. Și tot asa începeam să prind și încredere. Puțin câte puțin, am reușit să mă descurc singură și să îmi depășesc limitele, lărgind astfel granițele posibilităților mele. Tot atunci am învățat că orice problemă are cel puțin două soluţii: una bună și una de compromis.
Am avut parte de tot felul de momente: triste, fericite, de nebunie, de depresie, de împlinire etc., am avut de toate.
Am crezut că am atins apogeul tristeții atunci când l-am pierdut pe tata. Și am crezut că am l-am atins pe cel al fericirii când mi-am născut copilul.
Timpul, netrebnicia asta de timp, mi-a demonstrat că nu e chiar aşa cum am crezut eu.
Creatorul meu mi-a dat drept moștenire o minte ageră, dar a uitat să îmi pună alături și o inimă mai puțin pătimaşă. A crezut că va merge combinația asta. Dar nu prea e așa.
Am trecut prin multe și am fost încercată din greu. Am învățat că nu te poți bucura pe deplin de o reușită decât dacă ai încasat înainte vreo zece lovituri. Iar lucrurile minunate nu sunt ușor de obținut. Ele vin după îndelungi sacrificii.
Psihologia spune că ideal este să te iubești pe tine înaintea tuturor, pentru că doar prin iubirea de sine poți atinge desăvârșirea. Să fie oare așa? Studiile nu știu să vorbească și despre suflet?! Ce ne dorim cu adevărat? Cine ne poate spune acest lucru? Rațiunea sau sufletul? Putem oare vorbi despre o conlucrare a celor două? Nu vom ști niciodată. Alegerile vor fi cele care ne vor defini ca indivizi și ne vor croi drumul pe mai departe.
Eu am refuzat de mult să mai aleg. Alegerea mea este să las timpul să decidă pentru mine. Am ales până în punctul în care am simțit că nu mai pot, în care incertitudinea m-a învins. Acum nu mai am ce să aleg. Lucrurile se aștern ușor și încep să se așeze fiecare acolo unde îi este orânduit să stea. Timpul… trece. Eu… îmi aștept în liniște deznodământul. Îl voi primi și îl voi accepta, indiferent de chipul pe care îl va avea.
Mintea va rămâne ageră. Sufletul …vom mai vedea.
Guest post by Ioana Milea
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
