Ne-am cunoscut când era vraiște în sufletul meu. M-ai iubit, m-am despărțit de tine pentru că erai prea mult, mă iubeai prea mult, mă țineai prea aproape și eu nu știam ce e aia dragoste, că m-a părăsit taică-miu și am crescut defectă. Dar tu m-ai iubit oricum, grasă, slabă, urâtă, minunată, inteligenă, cea mai proastă din lume, cea mai tare tipă din lume. Apoi, într-o zi de 24 decembrie, nu m-ai mai iubit. După un an de du-te vino. Apoi ți-ai revenit. Și ți-a părut rău. Dar eu eram goală de orice, fără pământ sub picioare, fără repere. Cum să mai am repere fără dragostea ta?
Mai știi zilele acelea de vară, prima noastră vară, acasă la mine, cu soare, verde, floarea soarelui, noi doi îndrăgostiți până-n măduva oaselor, până-n fundul sufletului, unde nu mai intrase niciodată nimeni, nici la mine, nici la tine? Mai știi? Făceam dragoste unde apucam, la bucătărie, pe mese, în fața geamului, fără teama că ne-ar putea vedea oamenii, că doar ce-s oamenii când noi ne avem unul pe altul așa profund?
Mai ții minte cât de trist erai când plângeam? De parcă o lacrimă din partea mea era cel mai rău lucru care se putea întâmpla. Și cum mă luai repede în brațe, ca și cum voiai să salvezi ce se mai poate. Și mă salvai.
Dar s-au dus toate și iată-ne aici. Eu cu altcineva, tu… nu știu. Tu, violent, tu, irascibil, tu, suferind, tu, disperat. Pentru că eu am ales. Să plec, să încep altceva, să te las în urmă. Pentru că nu mă mai simțeam iubită. Pentru că nu mai erai tu cel pe care-l știam. Pentru că nu mai puteam să aștept. Însă scopul acestor rânduri nu e să te acuz, ci să te fac să înțelegi că nu-s așa nenorocită pe cât crezi. Mi-ar plăcea să mă poți privi cu puțină îngăduință. Dar dacă nu se poate, e ok. La urma urmei, suferim cât ne dăm voie să suferim.
***
Ce naivă! Mă gândesc la tine în fiecare zi. Mă uit la pozele cu noi de fiecare dată când sunt singură. Mor încet de dorul tău, de siguranța pe care am avut-o cândva. Nu, nu în ultimele șase luni. Nu, atunci nu.
Îți scriu lucrurile astea în numele binelui dintre noi. Pentru ce am reușit să simt și să te fac să simți.
Nu m-am putut desprinde de tine niciodată. Nici când ne-am despărțit. Nici când nu m-ai mai iubit (pentru puțin timp). Niciodată. Aș vrea să pot merge mai departe, să fiu 100% în altă parte. Dar nu, nu sunt. Procentul de apartenență la altcineva variază, uneori e 99%, alteori 1%. Mereu completarea ești tu.
Mi-e foarte greu să comunic cu tine. Ești nervos, violent în ceea ce spui. Nu pot ajunge la tine nicicum. Mi-ar plăcea să fii liniștit și calm. Nu mi-a fost teamă de tine decât după ce ai plecat. Mă gândeam că ai putea să vii unde stau și să mă omori. Ce nebunie, cum ai putea să mă omori, când m-ai iubit cândva? De ce se omoară „din dragoste”? E un pradox, din dragoste doar iubești, din dragoste nu omori, nu rănești, nu faci să doară nimic. Mai nou, marea mea frică e că ai putea să mă calci cu mașina dacă mă vezi pe stradă. Că ai putea eventual să mă iei la bătaie, să strigi după mine că sunt o curvă, o nenorocită, că ți-am distrus viața.
Dacă o să citești asta vreodată să știi că am fost într-un moment de vulnerabilitate maximă. Că am lăsat orice armă jos, că îmi cer iertare, că am greșit și eu.
Dar n-ai fost cel mai mare rău, așa cum ai spus. Prostuțule! Mi-ai arătat cum e să fiu iubită. Eu îți mulțumesc. Să știi că sufăr, nu te gândi că e totul roz. Sufăr al dracului de tare. Și în cazul în care simți nevoia să te răzbuni, stai liniștit. Există o lege a compensației. Și o încasez de la karma din plin.
Guest post by Lavinia Bârsan
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
