Viața Emei părea un basm. Îmi doream în secret să fiu ea. Asta până într-o bună zi când am întâlnit-o întâmplător în cu totul altă ipostază decât soția fericită, mama perfectă și femeia de afaceri model. Stătea pe o bancă prăfuită, pe una din străduțele lăturalnice pe care îmi place adesea să mă plimb, în căutarea muzei care niciodată nu-mi stă așezată cuminte pe umărul drept, așa cum ar trebui.
Am observat imediat că Ema avea ochii roșii. Părul negru pe care și-l purta de obicei într-un coc perfect era acum răvășit și lipsit de strălucire. Costumul elegant era șifonat și parcă fără viață. Ca și ea. Privirea îi era atât de absentă, încât nici nu m-a observat la început. Abia când m-am apropiat, mi-a aruncat o ocheadă indiferentă. A mai trecut un moment lung până când m-a recunoscut, și prima reacție pe care am detectat-o a fost rușinea că o persoană cunoscută o vedea astfel. Am ezitat să-i întrerup solitudinea, neștiind dacă ar fi mai bine să o salut repede și să-mi văd de drum, sau să mă opresc și să stau de vorbă cu ea, să văd ce i s-a întâmplat.
Bineînțeles că m-am oprit. Am salutat-o cu voioșie forțată, încercând să mă prefac că nimic nu era în neregulă.
– Bună, Ema! Ce te-aduce prin cartierul nostru?
M-a privit ca prin vis. În mâini avea o batistă de hârtie, pe care o rupsese în sute de bucățele minuscule. După un moment, fără nici un fel de preambul, zise:
– Tocmai am aflat că Mihai mă înșală.
Am deschis gura să spun ceva, dar următoarele momente șocate se scurseră în tăcere. Ce puteam să-i zic? Nu eram prietene apropiate, dar evident Ema era atât de disperată, încât avea nevoie să se descarce cuiva, oricui. M-am așezat ușor pe bancă lângă ea, cântărindu-mi cuvintele.
– Ești sigură? am întrebat-o.
– Foarte sigură. E cu o tipă de la el de la serviciu, sunt împreună de doi ani.
– Doi ani?
Zâmbi amar la tonul meu incredul, apoi își îndreptă din nou privirea la mâinile cu degete fragile, care frământau neîncetat resturile de hârtie.
– Da, doi ani. Incredibil, nu? Probabil te întrebi și tu același lucru ca mine: cât de oarbă sau de idioată am fost ca să nu-mi dau seama? Doi ani înseamnă peste șapte sute de zile și șapte sute de nopți pe care le-am petrecut lângă el fără să-mi dau seama de nimic, fără să bănuiesc nimic. Oare când m-am transformat într-un clișeu?
Vocea îi era sufocată de tristețe, de disperare și dezamăgire. Atât de multă tristețe, încât și inima mea se strânse dureros. Am întins mâna și am luat-o pe a ei.
– Nu ai fost deloc proastă, Ema. Nici oarbă. Pur și simplu, ești una din milioanele de femei care au avut ghinionul să dea peste un bărbat care nu a știut să o aprecieze. Ești o persoană minunată, o mamă excelentă, o femeie de succes… Nu ești un clișeu.
Gura îi tresări din nou într-un gest de dispreț.
– Cred că tocmai asta e problema, șopti ea. De când mă știu am luptat să am totul și mi-e rușine să spun că de multe ori mă gândeam mai mult la imaginea mea, la ce cred ceilalți despre mine. Am fost atât de îndârjită să-mi construiesc o carieră, încât mi-am lăsat familia să alunece pe planul al doilea. Îmi plăcea ca lumea să-mi admire soțul și copiii, așa cum cineva îți admiră cerceii cu diamante sau ceasul Rolex. Eu sunt cea care nu l-a apreciat pe Mihai și merit ceea ce mi se întâmplă.
M-am uitat la ea înmărmurită. Mi-era peste putință să-i înțeleg felul de a gândi.
– Ema, tot ce ai făcut a fost pentru familia ta, nu? Ai vrut să-ți construiești o viață mai bună alături de soțul tău, nu doar pentru tine, nu-i așa?
– Ba da.
– Și-atunci cum poți să spui că meriți să fii trădată și mințită zi de zi de omul pe care l-ai iubit, omul cu care ți-ai împărțit sufletul și trupul? Dacă era nefericit lângă tine, trebuia să-ți spună, să-ți ceară să te schimbi, să încerce totul ca să salveze căsnicia asta. În schimb, a ales să trăiască o viață dublă, poate tot de gura lumii, poate din lașitate, dar cel mai probabil din egoism. El e cel care a vrut să aibă totul, dar spre deosebire de tine, el nu luptă cinstit.
Ema rămase tăcută câteva clipe. Părea că se gândește intens la tot ceea ce-i spusesem. Însă când vorbi din nou, mi-am dat seama că nu înțelesese mesajul meu.
– Poate ai dreptate, dar ce pot să fac? Să divorțez și să rămân o mamă singură de care va râde toată lumea, să-mi las copiii să crească fără tată? Toți mă vor arăta cu degetul și mă vor bârfi fără milă. Acum sunt o doamnă pe care toată lumea o respectă. S-ar alege praful de tot ce am obținut în viață dacă m-aș despărți de el. Tot ce pot să fac e să închid ochii și să merg mai departe, să mă prefac că nu știu. Nu am altă soluție.
Se ridică brusc de pe bancă. Privind-o cum se îndepărta cu pași repezi, m-am gândit că poate ea e cea care are dreptate. Poate că își merita soarta, așa cum ea însăși susținea. Poate că merita să renunțe la respectul față de sine doar ca să aibă respectul celorlalți – al celor care încă nu știau că soțul ei cel perfect îi era infidel. Poate copiii chiar aveau nevoie să fie crescuți și educați de ambii părinți, să perpetueze mentalitățile care mie mi se păreau greșite. Poate că eu vedeam lucrurile greșit… Însă nu mai voiam să fiu ca Ema nici pentru toți banii și succesul din lume.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
