Uitați de spitalele-abatoare, ferească bunul Dumnezeu de un incendiu mai mare, așa, uitați de costisitoarea talangă cu chipul cioplit al Prea Fericitului din deal. S-a strigat bingo: avem necaz nou!
Bucureștiul s-a împotmolit în logo. Că s-a plagiat, că e oricum oribil, că așa și pe dincolo. Logo, doamnelor! Logo n-aveam noi, căci în rest – se știe – nimic nu ne lipsește.
De când doamna Gabriela Vrânceanu-Firea-Pandele-șamd a fost înscăunată primar de absenteismul (adică de nepăsarea și de lehamitea) majorității bucureștenilor de la vot, trăim sub o permanentă goană după imagine. Unde imaginea este întocmai forma fără fond.
Doamna primar, nefiind în stare într-un an de zile, să rezolve niciuna dintre problemele reale din capitala țării noastre, neputând să dea, dacă nu o direcție, măcar o speranță, împopoțonează capitala, într-o orgie fără precedent a kitsch-ului.
Și ce îi trebuia acestui imens chel care este astăzi Bucureștiul? Desigur, tichia de mărgăritar a logo-ului.
E bine să aibă și capitala noastră un logo, de ce să nu aibă? Dar în topul a ceea ce ar trebui să ne preocupe, dacă am fi în toate mințile publice, chestiunea nu s-ar afla nici măcar în top 1.000.
Foto: Cosmin Băluță
Bâlciul, însă, oh, cum adorăm noi bâlciul! Cum frumos rezuma – pentru totdeauna – și formația instrumental-vocală Albastros: București, București, oraș plin de șmecheri ești.
Credeați că a murit acel fermecător București oriental al anilor `90, cu talciocurile și tarabele și chioșcurile lui ilegale? N-a dispărut. Îi locuiește pe oameni. Cum îi locuiește și tot ce a fost mai greșit în comunism. Cine nu fură de la locul de muncă, apoi acela, în înțelesul național-ceaușismului târziu, nu este om.
Bucureștiul este, la ora la care stăm de vorbă, un sat mai mare, cu bănci și farmacii și supermarketuri și mall-uri și sedii de corporații și un trafic indian, care și-a ratat și ruralitatea și urbanitatea. Totul fiind vegheat de piramida lui Ceaușescu, de când se credea faraon. Iar de la balcoanele Casei Poporului, oamenii, cum s-a tot constatat, se văd mici, mici, mici. Mici!
Bucureștiul mirosind a mici, cu fetițele lui dulci și ieftine, de pe centru, elegant, discret, rafinat, posibilitate loc parcare. Care să ne fie oare logo-ul? Ce ne rezumă pe noi?
Plasa de rafie? Tramvaiele în care călătoresc, alături de oameni, și caii? Mahalalele abandonate? Drogurile? Curvele, bunele curve? Nopțile toride? Iernile care ne suprind mereu (avem memoria peștilor de acvariu)? Bucureștiul care este?
Ce logo să alegem oare? Căcatul de câine de companie? Asfaltul relativ? Duhoarea? Gropile? Maidanezii, tot mai înghesuiți pe la periferie? Nășica în trening, la iarbă verde? Badge-ul atârnat de gâtul tinerilor? Sau, dimpotrivă, hashatagul? Și luminile ridicate spre cer de acea mare de naufragiați care nu mai îndură, deși rezistă? Sau, poate, o șaorma de la Dristor?
Cum să ne stilizăm existența noastră comună în această gară în care ne prefacem că nu vedem toate ruinele care vor veni la primul cutremur, boschetarii de la Nord, parcagiii?
Suntem gata să ucidem pentru un loc de parcare, ne-am construit tuneluri și înaintăm prin ele, cârtițe demente, de azi pe mâine, spre nicăieri. Logo ziceați?
Am văzut pe internet această variantă futuristă: frumoasele litere BU și EȘTI. Între ele sălășluia un fund de damă, formând – metaforic – cuvântul cur, cuvânt de-al nostru, autentic, românesc.
Nu văd de ce n-am opta pentru el, din moment ce trăim, oricum, într-o farsă și într-o tragedie în același timp.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce să alegi un hotel situat lângă aeroport?
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
