Când tata a oprit banala noastră Dacie, privirea mi-a fost atrasă de gardul alb din lemn ȋn spatele căruia se ȋntindea o livadă parcă desenată. Pe atunci, la ṭară, gardurile erau făcute manual, de ṭăranii noṣtri, iar scândurile rar se ȋntâmpla să fie două la fel, cărările, ca vai de ele, livezile, chiar ṣi cele ȋngrijite, trebuia să fie rodnice, iar nu frumoase; ei bine, aici, totul era perfect tăiat, ȋngrijit, ordonat, cum peste ani am mai văzut numai ȋn zona Salzburgului, dar fără a-ṣi pierde nimic din farmecul rustic.
Iar ȋn mijlocul livezii, pe un dâmb verde, mi s-a arătat căsuṭa mătuṣii Măriuca ṣi a unchiului Pavel, parcă de-abia ivindu-se din spatele florilor ṣi jardinierelor din care curgeau ciorchini de muṣcate ṣi petunii multicolore. Am păṣit sfios pe aleea de pietriṣ străjuită de begonii ȋnalte ṣi trandafiri parfumaṭi. Ce mai, nici căsuṭa Lizucăi din Dumbrava minunată nu cred că era mai frumoasă. Unchiul ṣi mătuṣa, ambii trecuṭi de cincizeci de ani, ne aṣteptau pe prispă, zâmbindu-ne larg. Pe urmă ne-au ȋmbrăṭiṣat, ne-au pupat ṣi mi-au arătat camera unde urma să stau ȋn următoarele două săptămâni. Era locul cel mai intim ṣi mai călduros pe care l-am văzut vreodată.
„Ăl mic s-a ȋndrăgostit pentru prima oară?” l-am auzit pe unchiul ȋntrebându-l pe tata amuzat.
„Nu e doar atât, a fost martor la ceva mai rău”, i-a răspuns mătuṣa.
„De-asta l-am adus la voi, vracilor” le-a răspuns tata.
Ȋn săptămânile care au urmat, tot acel rău de care spunea Tanti Măriuca a ȋncetat să mă mai apese. Nu am uitat niciodată ce i s-a ȋntâmplat Bellei ṣi ȋntâlnirea dintre noi doi este dovada cea mai bună, dar am reuṣit să trec peste ṣocul acelei nopṭi, am reuṣit să cauterizez rana înainte de face puroi ṣi a-mi infecta, probabil pentru totdeauna, sufletul. Poate că vorbele celor doi, atmosfera patriarhală, mica biserică fortificată la care urcam zilnic, poveṣtile bătrânilor sfătoṣi, toate au fost ingredientele unui medicament miraculos. Nu pot spune că a fost cumva scris să ajung la ei fiindcă sunt sigur că nu există nimic predestinat, dar cineva mai puternic decât gândirea noastră omenească a făcut să ajung la ei ȋn acea vară pentru a nu uita niciodată, oricât de greu mi-ar fi fost uneori ṣi oricât răutatea-mi mi-ar fi spus altfel, că viaṭa mea era un dar pentru care trebuia mereu să mă dovedesc demn ṣi că de voi vrea vreodată să ȋmi bat joc de acest dar, este de ajuns să ȋl rog pe cel ce mi l-a dat să mă ȋndrume.
Fără să ȋmi enunṭe clar, ca pe o definiṭie, aṣa cum fac profesorii ȋn ṣcolile noastre, Tanti Măriuca m-a făcut să ȋnṭeleg, din felul ȋn care se ȋnchina când tăia pâinea pe care ne-o dădea la masă, din dragostea cu care se ȋngrijea de unchiul ṣi de mine, dar ṣi de animalele din curte, de florile minunate, până ṣi de lemnul casei lor din mijlocul livezii, că orice fiinṭă, orice lucru chiar, trebuie preṭuite fiindcă nimic nu am primit pentru a fi irosit, ci pentru a ne face viaṭa mai frumoasă ori pentru a ne ȋnvăṭa ceva, iar – cum am citit mai târziu – o binecuvântare neacceptată va atrage blestemul.
Ȋn lumea celor doi, fiecare zi avea un curs bine stabilit. Erau puncte comune fiecărei zile, dar erau ṣi altele specifice numai acelei zile; am ȋnṭeles că zilele săptămânii de vară erau diferite de zilele săptămânii de iarnă fiindcă mersul soarelui pe cer, dar ṣi rânduiala calendarului creṣtinesc erau diferite. Să nu crezi că unchiul ṣi mătuṣa erau doi bieṭi pensionari inactivi ṣi plini de tabieturi; din contră, eu mă nimerisem când Tanti Măriuca, profesoară de limba engleză la liceul din Cisnădie, era ȋn vacanṭă ṣi avea timp de petrecut cu mine; unchiul era inginer la Ocolul silvic din zonă ṣi muncea ȋn fiecare zi cu seriozitatea aceea săsească pentru care mândria cea dintâi este a face treaba cum se cuvine.
Aveau o bibliotecă interesantă, cu o sumedenie de cărṭi ȋmbrăcate ȋn coperṭi albastre, verzi ṣi roṣii. Doar că, pentru copilul care eram atunci, lecturile acelea nu ȋmi spuneau prea mare lucru. Doar câteva erau pentru vârsta mea – ȋn acea vacanṭă am citit un roman care m-a ȋnvăṭat să visez: Cireṣarii – Castelul fetei ȋn alb. Dar seara, când rămâneam pe verandă cu unchiul ṣi mătuṣa, aceasta ȋmi mai citea fragmente simple din volumele pe care le răsfoia. Avea o voce calmă, puṭin mai dură pentru o femeie, aṣa cum vorbesc ardelencele obiṣnuite cu graiul unguresc, dar melodioasă ṣi liniṣtitoare. O singură lectură mi-o amintesc ȋncă fiindcă, după ce se oprise din citit, mătuṣa Măriuca ṣi-a ṣters o lacrimă din colṭul ochilor. Atunci nu am ȋnṭeles care era tâlcul acesteia, poate ṣi de-asta mi-am reamintit-o de-a lungul anilor, până ce am avut ṣi eu vârsta necesară pentru a o desluṣi:
„Doi bărbaţi îşi trăiau ultimele ceasuri în Franṭa ȋnsângerată a anului 1790 căci, la răsăritul soarelui, capetele lor aveau să cadă sub lama ghilotinei. Motivele pentru care se găseau acolo nu contează; din nefericire, acestea nu le erau prea clare nici acelora care îi condamnaseră, dar oare câte dintre victimele acelei perioade tulburi care a urmat căderii Bastiliei erau vinovate de infracţiuni capitale?
Deşi amândoi purtau înalte titluri nobiliare, erau cu totul diferiţi. Mai întâi, îi despărţeau aproape cincizeci de ani; apoi, atitudinea lor în faţa iminentei morţi. Cel tânăr era agitat, se plimba prin celulă declamând versuri revoluţionare şi câteodată poezii de dragoste pline de sensibilitate. În răstimpuri, se oprea din mers şi, agăţându-se de gratiile uşii de fier striga, provocându-şi călăii să vină să-l înfrunte în luptă dreaptă.
Ȋn schimb, bătrânul rămase chircit într-un colţ imediat ce li se adusese la cunoştinţă sentinţa şi plângea tăcut.
La un moment dat, când tânărul se opri pentru câteva minute din monolog, celălalt oftă prelung. Atunci păru că vede pentru prima oară disperarea bătrânului, dar aceasta nu-l impresionă deloc, ci, mai mult, un dispreţ profund i se întipări pe faţă.
– Ar trebui să-ţi fie ruşine, moşnege: boceşti ca o babă. Ce dacă peste un ceas ne vor ucide? Cauza noastră va triumfa şi fără noi, iar noi vom muri cu demnitate, vom muri liberi!
Celălalt nu zise nimic, ceea ce-l scoase pur şi simplu din sărite pe tânăr:
– Singurul care ar putea avea vreun motiv să plângă sunt eu: am doar 26 de ani, nu mi-am trăit viaţa, aş avea încă multe de făcut. Tu foarte probabil că ṭi-ai irosit viaṭa cu femei ṣi vin, punând la cale diverse combinaṭii politice, zbieră el apucându-l de umeri şi ridicându-l de la podea.
Bătrânul ridică privirea şi ochii săi plini de lacrimi îl priviră înţelegător pe tovarăşul său de sentinţă:
– Băiete, aşa cum spui, tu nu ţi-ai trăit viaţa şi nu-i cunoşti frumuseţea. Dar eu, la vârsta mea, plâng fiindcă ştiu ce pierd.”
Mătuṣa Măriuca fusese cu câteva ierni ȋnainte pe cale să ȋṣi piardă viaṭa ȋntr-un chip oribil, pe un pat de spital, uitată de medicii prea obiṣnuiṭi cu chinurile acelor bolnavi.
Ȋntr-o dimineaṭă, se trezise aproape oarbă, cu o ceaṭă densă acoperindu-i privirea ṣi lăsând-o să întrezărească numai contururile luminoase ale fiinṭelor ṣi obiectelor din jur. Și-a revenit după câteva ore ṣi s-a gândit că poate era doar o disfuncṭie cauzată de menopauză. Doar că zilele următoare a păṭit acelaṣi lucru: totul din jurul ei îṣi pierdea concreteṭea, i se arătau numai siluete de lumină ṣi umbre, părea că era prinsă într-o lume ireală, lipsită de repere materiale, plină doar de senzaṭii ṣi străfulgerări, iar în răstimpuri de sunete ce îi trezeau sentimente puternice de teamă, de dragoste sau liniṣte infinită. Când i-a povestit unchiului că începea să aibă tot mai puṭine legături cu lumea reală, acesta a dus-o imediat la un prieten, medic neurolog. Acesta a trimis-o imediat cu o ambulanṭă la o clinică din Cluj, suspectând-o de ce era mai rău. I-au făcut o sumedenie de analize (cele cunoscute în acea vreme, când medicii noṣtri de-abia începeau să colaboreze cu specialiṣtii din Vest); datorită intervenṭiei prietenului unchiului au văzut-o câṭiva dintre cei mai cunoscuṭi specialiṣti de la clinica de oncologie. Verdictul a fost unul sumbru: o formă rară de cancer al sângelui. La întrebarea mătuṣii, aparent firească, de ce avea acele halucinaṭii vizuale n-au ṣtiut ce să îi răspundă: îi făcuseră câteva teste, dar nu era nici o tumoare pe creier. Tratamentul prescris avea doar să îi prelungească viaṭa.
Mama spunea că Măriuca îṣi amintea cu angoasă salonul din care decisese să plece în dimineaṭa următoare. Spitalul era adăpostit într-o veche cazarmă austriacă, cu încăperi imense ṣi înalte. Dintre cei unsprezece bolnavi, zece aleseseră să trăiască câteva luni în plus, chiar dacă tratamentul ar fi transformat acele luni într-un coṣmar; doar ea îṣi făcuse bagajele pentru a se întoarce acasă. Dar, înainte de a pleca, a discutat vreme de câteva ceasuri cu doi dintre medicii tineri care o diagnosicaseră cu acea maladie parṣivă, încercând să înṭeleagă ce o provoca ṣi cum se manifesta.
De la spitalul din Cluj a plecat câteva zile la o rudă ce locuia lângă mănăstirea Prislop, apoi, la întoarcere a mai zăbovit într-o chilie de la Sâmbăta de Sus. Pe urmă s-a întors la casa din livadă ca ṣi cum nimic nu se întâmplase. Respecta cu stricteṭe zilele de post, mânca aṣa cum o sfătuiseră medicii ṣi bea ceaiurile din plante indicate de călugărul ce îi devenise duhonvic la Prislop ṣi repeta cu fervoare unele rugăciuni. Se îngrijea de elevii săi cu mai multă dragoste, era mai atentă la viaṭa ce curgea imperturbabil ṣi se revela în culorile florilor sau mieunatul pisoilor de-abia fătaṭi. Ȋi ceruse unchiului să nu spună nimic nimănui de acel diagnostic cumplit. Nu voia să alarmeze pe cineva ori să fie subiect de compătimire. Oricum, vederea îi redevenise normală imediat ce părăsise clinica.
După un an s-a întors la spital pentru control. De fapt, acel răstimp de un an era maximul de viaṭă ce li se dădea bolnavilor diagnosticaṭi cu acea boală care urmau tratamentul prescris: aflase asta de la o asistentă pe care o întâlnise în salonul unde stătuse ṣi care îi explicase că, dintre cei 11 cazaṭi acolo odată cu ea, nouă decedaseră, iar de al zecelea nu se mai ṣtia nimic.
Comisia medicală care îi pusese diagnosticul s-a reunit surprinsă că se întorsese pe picioarele ei. I-au făcut sumedenie de analize, le-au repetat ṣi, spre surprinderea lor, s-au văzut nevoiṭi să o externeze sănătoasă, concluzionând că i se pusese un diagnostic greṣit înainte. Doar unul dintre cei doi tineri a oprit-o la plecare, cerându-i să îi spună ce anume făcuse după ce plecase din spital.
Ȋn ce mă priveṣte, am vizitat-o de multe ori în cele două decenii care s-au scurs din vara în care mătuṣa Măriuca ṣi unchiul îmi fuseseră vraci, uneori singur, alteori cu prieteni mereu surprinṣi de vivacitatea ṣi serenitatea celor doi. Chiar dacă îmbătrâniseră ṣi, uneori, la colṭurile vreunei încăperi am văzut pânza timid ṭesută a vreunui păianjen, semn că vederea ṣi puterile nu le mai erau ca odinioară, buna dispoziṭie ṣi dragostea lor au rămas neatinse, iar poveṣtile lor, mereu surprinzătoare.
Da, de fiecare dată când plec de la ei, cel puṭin o pildă sau o povestioară hazlie îmi rămân întipărite în minte. Doar la ultima vizită, de acum câteva luni, savurând o cafea făcută la ibric, aromată de mătuṣa Măriuca cu ierburi numai de ea cunoscute, profitând că unchiul se dusese până la poartă pentru a schimba două vorbe cu un vecin, mi-a făcut o confidenṭă. Povestea-de-ṭinut-minte cu care mă obiṣnuise de fiecare dată o avea chiar pe ea personaj.
„Poate îṭi vine greu să crezi, dar cândva am fost ṣi eu studentă la litere, în Bucureṣti, nu profesoară sau pensionară ca acum. Bineînṭeles că asta a fost cândva tare demult; dar să ṣtii că ṣi pe atunci fustele erau la fel de scurte, chiar dacă moravurile se presupune că ar fi fost mai stricte. Dar, viaṭa fiind mai grea – nu vrei să îṭi imaginezi câte fete stăteam într-o cameră minusculă de cămin ṣi cum învăṭam noaptea pentru a prinde o bursă, ziua lucrând prin raioanele alimentarelor – simṭeam ṣi nevoia de a uita de lipsuri, de a ne distra cu cei dragi, chiar dacă eram nevoiṭi să mai punem sifon în vin pentru a ajunge tuturor.
Eram ṣi eu o domniṣorică glumeaṭă, cam naivă ca toate fetele venite în capitală de peste munṭi, dar energică ṣi hotărâtă să ajung o profesoară admirată. Idealurile generaṭiei de atunci erau altfel colorate față de ale voastre, nu aveam eroii americani, ci doar sovietici luptători ṣi, din când în când, francezi sau italieni iubăreṭi în pelicule alb-negru. Cum ai mei îmi trimiteau mai mult de mâncare decât bani, trebuia să lucrez cu jumătate de normă în comerṭ pentru a-mi putea cumpăra farduri ṣi a-mi permite să mai trec pe la coafor din an în paṣti.
De obicei, mergeam acasă de sărbători. Dar în acel an hotărâserăm mai multe colege să rămânem în Bucureṣti fiindcă urma să se organizeze niṣte baluri de pomină. Bineînṭeles, trebuind să fim dichisite, m-am angajat din vreme la o alimentară mare de pe Moṣilor unde era cerere în perioada sărbătorilor la raionul de dulciuri.
Deṣi erau puṭine sortimente de zaharicale – totuṣi, în acei ani, Ceauṣescu nu ajunsese să raṭionalizeze totul pentru a plăti datoria externă – în perioada sărbătorilor era mereu coadă, când se terminau cele căutate ieṣea scandal ṣi noi, vânzătoarele, eram ṭapul ispăṣitor. Nu vrei să ṣtii cât erau de apreciate caramelele maro cu lapte care mie aduceau aminte de răhăṭeii căṭelului de acasă. Le ṭineam în boluri mari de sticlă ṣi le puneam în pungi de hârtie de aceeaṣi culoare cafenie, unde, dacă le ṭineai câteva zile la rând, se umezeau ṣi se lipeau unele de altele. Cum ne întorceam toate fetele la cămin rupte de oboseală… nu ai putea înṭelege de ce ne distram atâta în fiecare seară !
Trecuse de ora prânzului. Cum era Ajunul Crăciunului, ar fi trebuit să fie îmbulzeală, mai ales că încă aveam toate sortimentele cerute. Ȋn mod curios, nu venea nimeni la raionul meu. Obosită – totuṣi, toată ziua avusesem lume – m-am aṣezat pe lada de odihnă (scaun nu ne lăsa ṣefa de raion). Cred că aproape aṭipisem fiindcă nu l-am văzut, doar am auzit o voce puternică spunând „Domniṣoară”.
De după tejgea îmi zâmbea un bărbat prea atrăgător să fie adevărat. Avea ceva din atracṭia brută a unui Marcello Mastroianni tânăr, dar ṣi magnetismul ochilor albaṣtri ai lui Superman întrupat de Cristopher Reeve. Era îmbrăcat impecabil, într-un palton gri pe care îl purta deschis, semn că de-abia coborâse din maṣină, o raritate pe vremea aceea. Probabil era director la vreo fabrică sau lucra în vreun minister, deṣi era tânăr pentru oricare din aceste două îndeletniciri. Iar eu stăteam ca toanta ṣi mă uitam la el fără să mă miṣc de pe lada mea, nemiṣcată precum o statuie antică. Bărbatul mi-a zâmbit larg ṣi mi-a cerut niṣte bomboane fine. Pe urmă mi-a cerut niṣte ciocolăṭele colorate pentru fetiṭă ṣi niṣte acadele pentru băiat. Eu serveam maṣinal, de-abia luându-mi ochii de la el, ameṭită de cât de frumos accentua cuvintele, deṣi rostise doar câteva fraze în cel mai politicos mod cu putinṭă. Acuma nu mai trebuie să îṭi spun că am fost dintotdeauna o femeie serioasă, chiar dacă anii aceia au fost puṭin mai… nebunatici. Niciodată nu făcusem lucruri revoltătoare sau imorale, dar atunci pur ṣi simplu m-am comportat precum o curvuliṭă. Nu mi-a păsat defel de verigheta lui groasă de pe deget, nici că îl aṣteptau doi copii acasă. Pur ṣi simplu voiam să fiu cu el, chiar ṣi câteva ore, indiferent de statutul care mi s-ar fi atribuit. Bine, nu îmi treceau în momentele acelea prea multe gânduri prin cap, nu aveam cum să gândesc raṭional, era doar o atracṭie copleṣitoare, o nevoie disperată de a evada cu acel om în lumea minunată pe care o întruchipa. Și, ciudat, deṣi am pregătit punguṭele cu dulciuri preṭ de câteva minute, nimeni altcineva nu apărea pentru a vocifera nemulṭumit de stângăcia cu care mă miṣcam ṣi salvându-mă de acel bărbat. De fapt, de gândurile mele, fiindcă el nu ave anici o vină.
Ȋn sfârṣit, când am terminat, mi-a plătit afabil, lăsând un bacṣiṣ generos. Mi-a mai zâmbit o dată, a mulṭumit ṣi a dat să plece. Nu ṣtiu de unde am găsit curaj pentru a rosti fără să mă bâlbâi:
– Știṭi, după colṭ e o cofetărie unde fac cea mai bună cafea din cartier. Poate treceṭi zilele viitoare… vă fac cinste… ciubucul pe care mi l-aṭi lăsat ajunge de două cafele.
Bărbatul s-a întors uimit probabil de tupeul meu.
– Măriuca, mi se adresă el, citindu-mi numele de pe ecuson, dacă nu mă înṣel, eṣti o studentă cuminte din Ardeal. Nu lăsa o clipă de rătăcire să îṭi risipească ingenuitatea.
Brusc, vorbele sale m-au readus la realitate. M-am ruṣinat brusc, cred că devenisem stacojie din cap până în picioare.
– Aveṭi dreptate, am fost nepoliticoasă, am bâlguit.
– A, nu, deloc. Eṣti doar o puṣtoaică inteligentă care a avut destul curaj să faci exact ceea ce a simṭit, când a simṭit. Doar că, de cele mai multe ori, aṣa avem doar neplăceri. Ȋnsă, din fericire pentru tine, eṣti mult prea tânără pentru a fi învăṭat asta pe propria piele.
– Da, scuze, aveṭi o familie, nu e normal ce am făcut…
– Nu, nu e vorba de asta, puṣtoaico. Ție ṭi-ai face rău, de mine am eu însumi grijă, glumi.
Tăcu o clipă ṣi figura-i amabilă ṣi frumoasă i se întunecă.
– Uite, mă bucur mult să merg acum la ai mei. Dar m-aṣ bucura ṣi dacă aṣ fi acum altundeva, cu altcineva pe care o pot suna doar rar ṣi o văd ṣi mai rar, riscând chiar să fiu arestat pentru asta. Cred că ai văzut locuri frumoase în care ṭi-ai dori să te întorci, care îti lipsesc. Imaginează-ṭi cum ar fi să tânjeṣti după cineva cu care te-ai putea vedea numai arareori, căruia ai avea atâtea să îi spui ṣi nu o poṭi face. Nu ai mai fi niciodată aceeaṣi, întotdeauna când vei fi acasă îṭi va lipsi ceva din acel „acasă”, vei fi în atâtea locuri în acelaṣi timp, încât nu te vei mai regăsi niciodată. Ai destul timp să faci prostii. Ȋncearcă să le amâni pentru o altă zi.”
Fragment din romanul publicat in 2015, „Fiecare zi e uimitoare”
Guest post by Adrian Petru Stepan
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Citiți la timp, altfel copilul interior și nevoia lui de povești îți pot face surprize
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
