Cu mândrie, nu, termen greşit, cu Recunoştinţă pot afirma că am cunoscut iubirea adevărată. Mă pot mândri, cel mult, că am fost capabilă să o inspir. Recunoştinţa este la adresa celui care mi-a întreţinut-o, alimentat-o, respectat-o, cel care mi-a fost alături mai bine de jumătate din viaţa actuală.
Şi când spun „alături”, mă refer la ALĂTURI, în toate privinţele. Mult peste acel „la bine şi la rău”, rostit la orice ceremonie. Pentru că viaţa demonstrează în ce măsură, cât şi cum, putem fiecare să realizăm în fapte acele ritualuri. Fără îndoială, orice persoană aflată vreodată în faţa altarului sau la starea civilă crede în aceste vorbe rituale. Deh, poate nu toate… poate sunt şi cazuri în care mai există alte interese în joc… Dar nu mă preocupă acele cazuri, acum, refuz să speculez, acum, îmi arog dreptul – cu egoism, dacă vreţi, nu-mi pasă – să mă refer doar la MINE.
Iubirea adevărată este aceea care cuprinde tot ce ne califică şi reprezintă ca oameni. Spiritual, sufleteşte, fizic, material. Ea nu cunoaşte predispoziţii, mofturi, pretenţii… de nicio natură. Ea nu este o formă de exacerbare a ego-ului, la modul înţelege-mă, iubeşte-mă, satisface-mă, ca s-o fac şi eu, la rândul meu. NU! Ea nu este o tranzacţie, pe niciun plan.
Fericiţii care trăiesc sau au trăit o iubire adevărată ştiu ce înseamnă. Se cresc copii împreună. Sau animale, în lipsa copiilor. Sau şi una, şi alta. Se găteşte, se spală, se calcă, se face curat. Se fac cumpărături. Se fac vacanţe împreună, la munte, la mare, în orice împrejurare :). Se ajută la greu. Se plătesc datorii fiscale, se fac împrumuturi bancare pentru a supravieţui. Sunt certuri. Ohhh. Am omis să le pomenesc? Scuze! Dar toate astea, şi multe altele, ţin tot de iubirea adevărată.
Sunt mirosuri neplăcute, trupeşti… sunt ţineri de păr când cuiva îi este rău şi vomită peste chiuvetă sau în toaletă. Sunt zilele când unul este bolnav şi celălalt îl îngrijeşte, înainte şi după serviciu, sunt supele de pui gătite în grabă pentru a face bine persoana iubită. Toate clipele, momentele, zilele, lunile şi anii care se scurg în numele acestei iubiri. Toate gesturile unice, vorbele unice, atâtea strânse, că se şi uită la un moment dat, oferite, făcute nu dintr-o obligaţie de vreun fel, ci doar din iubire. Din necesitatea imperativă, viscerală, de a nu putea trăi unul fără celălalt.
Nu pretind că am trăit o iubire perfectă, pur şi simplu pentru că nu există aşa ceva. Nu pretind că nu ar fi luat sfârşit, cândva, pur şi simplu pentru că nimic nu e veşnic. Pretind şi afirm că iubirea mea a fost, în primul rând, bazată pe sinceritate şi dăruire totală, din ambele părţi. Şi poate, mai presus de orice, sunt recunoscătoare că iubirea mea nu a cunoscut aventuri extra-conjugale, rătăciri de o clipă sau două…
Sunt recunoscătoare că am întâlnit acea persoană care m-a iubit necondiţionat.
Nu voi menţiona însă şi continuarea frazelor rituale, „la bine şi la rău” – „până când moartea ne desparte”. Nu fac asta că n-am chef de dramă şi bănuiesc că nu interesează pe nimeni. Dacă se întâmplă… ghinion. Nu-s nici prima, nici ultima dintre pământeni, cărora li se întâmplă. Mergem mai departe, nu? Trebuie.
Voi mai cunoaşte vreodată o asemenea iubire? Nu ştiu. Nu caut, nu sunt pe site-uri matrimoniale, nici de alt gen. De fapt, nu mi-o doresc, deoarece nu mi-am dorit-o nici pe cea care mi-a ieşit în cale. Pe care soarta a vrut să o pierd. Să ne pierdem.
Îmi rămâne doar Recunoştinţa că am avut bafta de a trăi o iubire adevărată.
Guest post by Daffodil
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un mesaj de la Catherine, Prințesa de Wales
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
