Toamna acelui an se anunṭa călduṭă ṣi lungă. Ana privea de pe dealul cu vii acoperiṣurile de ṭiglă ale caselor joase, unele cu prispe ponosite de timp, altele ṭinându-se mai ṭantoṣe, împrăṣtiind un sentiment de timidă victorie în sărăcia ce domnea. Privea absentă, lasându-ṣi gândurile răzleṭe să poposească când pe rubiniul ciorchinilor grăsuni de struguri, când pe verdele uṣor îngălbenit al frunzelor, când pe casele răsfirate din vale, când pe turla bisericii de pe a cărei faṭadă sfinṭi blajini vegheau ṣoseaua nepietruită. Simṭea dezmierdarea soarelui pe tâmplele ei în care viaṭa ṣi tinereṭea zvâcneau într-un ritm diferit de cel al vieṭii domoale din satul uitat de lume. O luă agale la vale spre centru, însoṭită când ṣi când de vreun lătrat leneṣ sau de un cucurigu ruginit al vreunui cocoṣ al cărui ceasornic uzat se înṭepenise probabil la orele patru ale dimineṭii.
Trecu pe lângă dispensarul satului, la fel de mic ṣi neînsemnat precum casele mai toate muruite în albastru palid, măsură dezinteresat din priviri singurul bloc din centru, ale cărui balcoane stăteau să pocnească burduṣite de lăzi cu ceapă ṣi usturoi, rafturi cu bidonaṣe de murături, borcane negre de dulceṭuri ṣi sticle prăfuite de rachiu. Ajunse, în sfârṣit la școală. Cu două etaje printre ciupercaraia de case, părea uṣor desprinsă de decorul oropsit. Cum era duminică dupa-amiază, ṣcoala era închisă. Ana îṣi făcu mâinile pâlnie la ochi ṣi privi printr-un geam colbăit. Clasa era cochetă. Răspunse fermecată zâmbetului dulce al lui Eminescu ce atârna pe un perete ṣi gândi împăcată că acolo avea să-ṣi dăruiasca ṣtiinṭa. Din toamna aceea avea să predea franceza în ṣcoliṭa satului copiilor de ṭărani, ciobani, mucitori care făceau naveta în oraṣul din apropiere. Se gândea la rostul ei în satul necunoscut ṣi o oarecare tristeṭe o încerca căci altfel îṣi văzuse cariera. Obligaṭia de nevastă trece pe primul plan, îṣi zicea pentru a se convinge pe ea însăṣi. Nici cel mai tainic gând, nici cea mai zdravănă intuiṭie nu aveau cum s-o înṣtiinṭeze de cursul ce avea să-i ia viaṭa.
Deṣi traiul la ṭară îi era cunoscut doar din vacanṭele de vară petrecute la bunici, Ana aṣtepta cu un amestec de optimism ṣi teamă ca viaṭa-i să intre în făgaṣul rutinei ṣi începerea ṣcolii. Primele zile se vădiră a fi agitate: prezenṭa tinerei profesoare într-un sat în care cu greu se petrecea câte ceva nu trecu neobservată. Colegii o înconjurară cu entuziasm, elevii o priviră mai întâi cu sfială, apoi cu curiozitate ṣi îndrăzneală. Noutatea ṣi tinereṭea îi atragea, căci Ana arăta mai mult ca o fetiṭă decât ca o profesoară. Fetele se uitau la ea cu admiraṭie, baietii, cu tuleie abia mijite, făceau pe cocoṣii. Parinṭii se iṭeau pe după garduri la trecerea ei dinspre ṣcoală spre casă, după terminarea orelor, prin parful uliṭei, să vadă cine-i „doamna de franceză” cea nouă ṣi uneori Ana vedea în sclipirile ochilor lor o neîncredere cu greu ascunsă. La prima ṣedinta cu părinṭii, bărbaṭi cu pălării în mână si femei cu baticuri înflorate o aṣteptau în tăcere în clasă. Taceau sfielnici, mai cuminṭi decât odraselele lor, ṣi ascultau ce avea de zis „cea nouă”, stânjenind-o cu atitudinea lor umilă.
Seara, acasă, Ana se gândea că nu va rezista mult timp în satul cu drum neasfaltat ṣi puṭ din care trebuia să scoată apă. Veceul din curte, în care îṣi imagina că poṭi îngheṭa iarna, soba cu lemne nu i se păreau nicidecum idilice. Dar aṣa fusese să fie, ca ea să ajungă acolo ṣi tot ce o bucura erau dealurile cu viṭă-de-vie care dădeau roade dumnezeieṣti ṣi câṭiva oameni de care reuṣise să se prindă. Grijile ei nu erau auzite însă de nimeni. Singurul suflet greu era cel al ei, ea singură nu-ṣi găsea locul ṣi-i era greu să vorbească despre acestea într-o lume în care toṭi ceilalṭi aveau roluri ancestral prestabilite.
La ṣcoală cu elevii nu se dădea în vânt să fie prea prietenoasă, nici nu voia să abuzeze de rolul ei. Conta pe bunul-simṭ al copiilor ṣi pe susṭinerea părinṭilor, fără a-ṣi da seama că asemenea naivităṭi sunt specifice novicilor. Când în timpul orelor, vreun cuvânt francez care suna mai ṣugubăṭ în română stârnea valuri de râsete, Anei îi venea să intre în pământ de jenă ṣi devenea pe zi ce trece mai aspră. Odată, întâlnind într-un text cuvintele „la poule” (găina) ṣi „poulailler” (poiată), tânara profesoară pierdu clasa cu totul de sub control: băieṭi ṣi fete laolaltă izbucniră într-un hohot nereṭinut de râsete. Vorbele lor erau din ce în ce mai obraznice: îi cereau să repete iar ṣi iar, pe motiv că nu au auzit bine, că nu ṣtiu cum se pronunṭă corect. Chicotelile abia stăpânite, comentariile ironice ṣi zâmbetele cutezătoare ale băieṭandrilor pe holurile ṣcolii o scoteau din sărite. Ea va rămâne profesoară ṣi le va arăta ea mucoṣilor cu cine stau de vorbă!
Timpul trecu. Aspreala vieṭii satului, care trăia în ritmul vremii, al sfinṭilor ortodocși și al popilor făcători de legi lumești îi dădea femeii bătăi de cap. Iar viaṭa din căminul său nu mai avea strălucirea de altădată – fiecare pe calea lui. Ana se dedică cu totul profesiei sale. Elevii deveniră lumea ei. O lume mică, dar care era tot ce-i mai rămăsese: îi ajuta la limba română pentru examenul de capacitate, organiza activităṭi, le dădea sfaturi. Privindu-le mâinile prea timpuriu îmbătrânite de atâta muncă, cu bătături statornicite, i se făcea milă ṣi devenea stângace în preajma lor. Când unii veneau cu lecṭiile neînvăṭate sau teme nefăcute, îṣi dădea seama că pretenṭiile sistemului de învăṭământ erau ridicole vis-à-vis de acești copii mai bătrâni decât ea: limba ṣi cultura lui Voltaire, pe care Ana le iubea atât de mult, erau un snobism, o ambiție nejustificată în cadrul acela aproape medieval. Cu ce-i putea ajuta această limbă pe micii țărani, când singura lor grijă era traiul zilei de mâine, când vaca – uneori unica sursă de venit al unei familiei – le era bolnavă? Se simṭea nesemnificativă pe lângă ce aveau de trăit unele fete: îngrijirea bunicilor în grija cărora ele însele fuseseră lăsate de părinṭi disperaṭi, plecaṭi la muncă prin ṭări străine, părinṭi care abia reușeau să le trimită câṭiva bănuṭi cu care puteau să cumpere ceva lemne de iarnă. Încerca să nu se lase șocată de nimic sau, cel puṭin, să nu lase să se vadă cât de mult o întristau unele poveṣti, însă când se discuta despre vreo fată care „a luat-o pe un drum greṣit” se întreba dacă ce auzea era adevărat ṣi, dacă totuṣi era, de ce? Putea fi justificat un viol prin lipsa de moralitate a victimei? Se petrecea totul din vina părinṭilor plecaṭi ṣi „dezinteresaṭi”? Era prea tânără ca să-ṣi poată permită să-si dea părerea ṣi prea mică să se pună contra unui stil de viaṭă, a unei mentatilităṭi care nu-ṣi căuta justificări, ci era mai mult o lege nescrisă a locurilor acelea. Dar ceva adânc în fiinṭa ei îi ṣoptea că nu toate trebuie să fie aṣa cum alṭii le văd, că mai există un ceva care poate fi pus în discuṭie.
Prima reacṭie potrivnică, care veni spontan ṣi cu o forṭă pe care nu ṣi-ar fi bănuit-o, a fost împotriva strângerii de fonduri. S-a întâmplat la o ṣedinṭă cu părinṭii organizată de fiecare clasă în vederea stabilirii contribuṭiei ce ar fi trebuit să vină din partea fiecărui elev pentru primirea unei delegaṭii de străini ce veneau cu ajutoare. Părinṭii trebuiau să contrubuie cu bani sau cu produse pentru asigurarea meselor profesorilor ṣi elevilor străini pe timpul unei zile. Glasuri nemulṭumite se ridicară. Ana se simṭi mai întâi încolṭită, dar în după-amiaza ce urmă ṣedinṭei gândi că părinṭii aveau dreptate: ce aveau de dat aceṣti oameni care abia aveau ce mânca ei înṣiṣi ṣi copiii lor? Organiză o nouă ṣedinṭă ṣi comunică scurt, fără a consulta direcṭia sau colegii, că totul se va plăti de la fondul clasei. Nu-ṣi imagină că această decizie va stârni furia unui director lezat în puterea sa ṣi că de aici viaṭa sa ṣi a ṣcolii vor lua un alt curs. Nici că unii colegi o vor blama, vor râde de „inconṣtinṭa ṣi tupeul” ei în ṣedinṭe ṣi o vor pune la colṭ ca pe un elev neascultător. Dar Ana câṣtigă fără să-ṣi propună simpatia părinṭilor ṣi a elevilor ṣi încrederea străinilor. Relaṭiile cu profesorii străini erau cordiale ṣi tânăra femeie avu posibilitatea să explice mai întâi timid apoi cu convingere că ar dori să pună pe picioare un sistem de ajutorare a câtorva elevi foarte buni, dar care nu aveau posibilitatea să studieze din cauza situaṭiilor materiale precare în care părinṭii lor se găseau. Porni de la exemplul unei eleve care-i era dragă datorită motivaṭiei sale de a învăṭă – da, până si franceza- ṣi ale cărei caiete purtau încă ceara lumănării la lumina căreia Mihaela îṣi făcea temele. Străinii primiră cu entuziasm propunerea, o susṭinură pe profesoară de la distanṭă ṣi aṣa se face că, într-un cadru ostil, asistată de un director ofuscat ṣi potrivnic, Ana organiză prima ṣedinṭă de înṣtiinṭare a părinṭilor despre proiectul ce avea să demareze. Avea să descopere ce presupunea acest proiect care ei îi părea logic ṣi de bun-simṭ: luptă cu direcṭia ṣi cu o mare parte din colegi – cutezase prea mult, luptă cu părinṭii care toṭi doreau să beneficieze de avantaje, cu ea însăṣi care era împărṭită între dorinṭa de a pleca din acel sat ṣi continuarea proiectului. Reuṣi să selecteze un număr de elevi mai cu voia, mai fără voia directorului ṣi cu ajutorul a doar câṭiva colegi care o mai sprijineau. Astfel luă naṣtere un proiect de sponsorizare a unor elevi merituoṣi care se întinse pe câṭiva ani. Proiectul a schimbat semnificativ viaṭa multor copii nevoiaṣi. Datorită inteligenṭei lor, ajutorului străinilor ṣi obrăzniciei Anei, acest proiect a produs profesori, doctori …
Ana a plecat după acel an din ṣcoală, a părăsit viaṭa de acolo din propria sa voinṭă. Instinctiv, a ṣtiut că nu se poate opri la acest capitol din viaṭa ei. Deṣi hăituită din multe părṭi, nu a renunṭat la principiile sale nici în ultimul moment; ultimele sale cuvinte în acea ṣcoală au fost: „Stimate domnule director, pe placa ce atârnă deasupra uṣii acestei ṣcoli scrie Ṣcoala Generală…; nu văd nicăieri numele dumneavoastră. La revedere. Numai bine vă doresc!”. A plecat, ṣi-a reluat viaṭa, a pus pe picioare alte proiecte frumoase într-o altă ṣcoală, apoi a părăsit ṭara. Directorul ṣcolii, după cum avea să afle mai târziu, a fost schimbat imediat după plecarea ei. Iar Ana, departe de ṭără, se gândeṣte de multe ori că scânteia de nebunie pe care a avut-o la ṣedinṭa aceea cu părinṭii pentru strângerea fondurilor a salvat nu numai elevi buni, ci ṣi pe ea însăṣi. Ṣi se întreabă câte alte zeci, sute sau poate mii de „nebuni” atacă sisteme putrede care distrug oameni, fără ca aceṣti „nebuni” să aibă drept la replică sau ṣansa unei salvări? Câṭi oameni curajoṣi care ar putea să schimbe ceva rămân îngropaṭi în sate sau birouri anoste, neajutaṭi, neṣtiuṭi de nimeni? Câṭi îṣi pun vieṭile în pericol luptând împotriva atotputernicilor corupṭi? Câṭi se dedică în întregime unor cauze bune, nereuṣind însă să stârnească măcar cât o furtună într-un pahar cu apă? Căci nu reuṣita face din ei niṣte mici eroi, ci faptul că se implică, indiferent de rezultat.
Ana ṣi-a spus povestea, s-a dezgolit în faṭa mea și parcă ar fi retrăit toate acestea, iar eu i-am simṭit nodul din stomac.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Trimisul special al lui Dumnezeu la Băicoi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Bolile cu transmitere sexuală – o mare problemă în lipsa educației
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
