Dacă te-ar întreba cineva care a fost jucăria preferată a copilăriei tale, ai şti ce să răspunzi? Eu, una, nu… şi asta pentru că răspunsul continuă şi acum să se joace de-a v-aţi ascunselea în cele mai tainice cotloane ale gândului. Doamne, ca ieri au trecut 30 de ani şi eu nu mai sunt de amar de vreme copil. Şi asta pentru că am pierdut undeva, pe parcurs, aşa cum se pierde pe nesimţite mărunţişul prin colţul rupt al căptuşelii buzunarului, bucuria de mă juca…
De fapt, jucăria mea preferată devenea pe loc, fiecare dintre jucăriile cărora imaginaţia noastră le dădea viaţă. Fie că era unica mea păpuşă – pe care, recent, cineva mi-a aruncat-o fără să bănuiască ce durere mi-a provocat gestul său – blondă, cu pleoape mobile care clipeau cu sunet scurt, tac-tac, ori de câte ori o culcam sau o ridicam, cu câteva hăinuţe cusute strâmb de bunica; fie că erau bucăţelele de pâmânt modelat, uneori doar noroi întărit, căci nu aveam pe atunci nici măcar clasica plastelină; fie că era bicicleta veche, primită de la alt copil mai mare; fie că erau „mecanismele” făcute de noi în taină din bucăţi de lemn, sârmă şi cuie cu care nu aveam voie să ne jucăm, fireşte, fiecare dintre aceste obiecte deveneau cele mai preţioase posesiuni în momentul în care primeau atenţia şi bucuria noastră. Erau nu numai preferate, ci şi de neînlocuit. Până la următorul gând, până la următoarea idee, până la următorul joc…
Jucăria mea preferată era însăşi joaca… era copilăria mea purtată printre garduri înalte şi case joase, de pământ, între soarele mare şi prea aspru în verile troide şi pământul îngheţat precum mormintele din cimitirul strămoşesc în toi de iarnă geroasă, între strugurii imenşi ai viţelor cocoţate pe dealuri şi grâul mustăcios şi gras al câmpului întins din buza Dunării, peste şosele, printre alte sate, până, hăt, departe, aproape de Bucureştiul prăfos şi cenuşiu în care mă rugam îngerului meu păzitor să nu mă mai întorc vreodată.
Şi poate că ne-am fi dorit şi noi alte jucării, însă nu se putea şi pentru asta nu era nimic de făcut… dar noi nu aveam timp să risipim prea multe regrete.
Iar acum nici nu îndrăznesc să compar această copilărie cu cea a copiilor mei.
Şi nu mă refer doar la numărul şi modernitatea jucăriilor şi a gadgeturilor (pentru ei, tot jucării), ci mai ales la faptul că joaca lor s-a mutat înăuntru, în timp ce a noastră prindea viaţă afară. Pe de o parte, este firesc să fie aşa, fiecare generaţie evoluează şi are un stil de viaţă propriu, însă ce păcat că se păstrează atât de puţin din ceea ce pentru noi a fost, cândva, esenţa lumii.
De aceea azi atât de des copiii mei mă aud – fără să mă înţeleagă – zicându-le, precum altădată mama lui Nică, „Ieşi, copile cu părul bălai, şi râde la soare…”. De aceea azi, chiar dacă nu mai au la dispoziţie împărăţia curţii bunicilor, eu fac în aşa fel încât să-şi mute cât mai mult joaca afară, în aer liber, pentru ca întrebării despre care vă vorbeam la început să nu-i poată răspunde mai târziu doar cu numele unui joc video… De aceea, azi, pentru mine, nimic nu este imposibil, poate doar mai complex, căci ei nu mai hălăduiesc prin pădurile de pe malul Dunării – precum o făceam noi – ci printre minunile moderne ale unui parc tematic de peste ocean – la care am reuşit să ajungem simplu, doar cu un ajutor de aici.
Am rămas cu nostalgia unei copilării simple şi frumoase, iar copiii mei, la rândul lor, vor avea, cu siguranţă, nostalgia copilăriei lor palpitante pe care o vor raporta la cea a copiilor lor, care cine ştie cum va fi… Însă atâta timp cât va fi una liberă, înconjurată de dragoste, de libertate, de posibilităţi şi de bucurie, nimic altceva nu mai contează…
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
