Trecut-a frumos prin viață, crede ea, până acum. O familie frumoasă, un soț minunat, copii, casă, serviciu, poziție socială, prieteni… Ce să mai spun? Familia perfectă!
Dar sufletul ei simțea mereu cum pe zăbrelele lui reci se prelingea mereu ploaia de-afară. Simțea că nu e completă, că trebuia un „ceva” care să-i aducă piesa lipsă. Și s-a întâmplat, și încă se întâmplă.
Prieteni de peste zece ani, își împărtășeau împlinirile și neîmplinirile. Se bucurau când se întâlneau, petreceau seri împreună, la un pahar de vin, la poștit un trabuc și la spus câte-n lună și-n stele. Începeau să se cunoască, se îmbrățișau la venire și la plecare… Și devenise o îmbrățișare după care începea să le fie dor, dar fără să-și dea seama careva dintre ei.
Fiecare în rutină, cu afaceri, serviciu, terenuri, case în construcție, copii la școală, la grădiniță, într-o goană nebună, căutându-se.
Și se găsesc. Se găsesc într-o după amiază, când ea avea incertitudini, venea de nicăieri și se ducea niciunde. Când ploaia îi lipise părul de tâmple și o înfrigurase până în baierele ființei. Își dorea doar un duș fierbinte și-apoi să se cuibărească într-un pat cald, să doarmă…
Dar privirea lui verde se întâlnește cu zâmbetul din ochii ei și buzele li se contopesc într-un sărut, cu multă pasiune și foame de trup, de forme, de îmbrățișări.
Surprinși, amândoi, se întreabă cum a început. Cât va ține, dacă va ține? Nu mai caută răspunsuri. „Ce trebuie să se întâmple se va întâmpla”, spune el mereu. „Mai mult de atât nu are să fie”, zice ea. Nu poate mai mult și totuși, îi place atât de mult atingerea lui, îi simte amprenta pe trup, îi poartă pe buze izul suflului și-ar vrea ca vânătaia aceea de sub pântec, lăsată ca semn al poftei lui nebune de carnea ei, să nu-i dispară.
Își spun întâmplări nespuse, ce la spovedanie le mărturisești cu ochii închiși. Își fură după-amiezi în care se sărută, simt cum ard de dorință, transpiră, fierb, se îmbrățișează, se alintă… și atât. El spune că o va aștepta, că are timp…
Și va putea ea, oare, în scaunul de spovedanie să spună despre aceste trăiri, pentru că nu vrea să le știe „greșeli”? Omul acesta, el, a făcut-o să se simtă vie, să fie o mamă puternică, o soție atentă, să simtă că vârsta ei, de peste patruzeci, e doar începutul întregirii ei ca ființă. Poate fi deplină.
Nu simte până acum nicio boare de vină. Totul e în firesc.
S-au simțit ca doi adolescenți ce-și fură sărutări și îmbrățișări pe holurile liceului.
Se întâlnesc, aceleași seri cu vin, trabucuri și câțiva prieteni. Parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar doar ea știe câte fumuri a tras din țigară ca să-și înăbușe dorința de a se năpusti asupra gurii lui, să-i muște buzele și să-l respire. Ea știe cât și-a strâns pumnii și și-a înțepat podul palmelor cu unghiile ca să-și stingă pornirea de a-l mângâia.
Și nu înțelege de ce e încă în firesc.
Și știe că el își dorește să ajungă între picioarele ei. Știe că pentru el nu e prima dată când calcă pe lângă și, cu siguranță, nici ultima. Câtă răbdare va avea el în lumea lui Platon?
Și-i vine să urle pe străzi că ea, familista, poartă în suflet bucuria întregirii venită din păcat sau cum s-o mai numi această întâmplare. Ar trebui să intre în pământ de rușine? Cât greșește și până când?
Și atunci când i se va cere socoteală, la trecerea vămilor, va răspunde, firesc, pentru că sunt iubire…
Guest post by Tasha
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Singura frumusețe care nu dispare niciodată
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
