Am rămas cu tine. Fizic, dar am rămas, așa cum ți-ai dorit. M-ai lăsat să cred că o să putem trece peste asta împreună, ca peste tot ce am trecut până acum. Poate chiar ai crezut cu adevărat și m-ai convins că va fi așa și, poate nu știai nici tu că n-ai să mă poți ierta vreodată. Mi-ai spus de-atâtea ori că m-ai iertat încât, ca un prost ce sunt, dădeam voios din codiță ca un cățeluș căruia i se dă puțină atenție atunci când are stăpânul chef. M-am făcut luntre și punte să-ți fac pe plac, ba, mai mult de-atât, am renunțat la tot ceea ce mă făcea pe mine cât de cât viu, acum sunt mort. Dar sunt mortul tău, nu-i așa?
Mi-ai cerut să nu plec și n-am plecat, dar acum nici asta nu-ți mai e de ajuns. Acum îmi vrei și gândurile, îmi vrei sufletul, îmi vrei inima, îmi vrei și aerul pe care-l respir. La început o dădeai cu datoria, cu gura lumii, cu terenul din Cuca Măcăii, cu mă-ta și frații tăi, cu cei ce se vor simți distruși de plecarea mea de lângă tine, călăul meu. M-am gândit și eu o vreme la asta, în plus, nici nu-mi prea venea la îndemână să rămân doar cu izmenele pe mine și să o iau de la început cu altă femeie, chiar dacă era femeia pe care o iubeam, pe care o iubesc și acum și fără de care abia mai respir. Apoi ai început s-o faci pe bolnava, pe neajutorata, pe delicata, deși ai fost și ești puternică și sănătoasă ca un cal, exceptând micile dureri pe care le simte orice om viu. Apoi ai schimbat tactica, nu puteai să zaci toată ziua pretextând că ești bolnavă, nu te lăsau dracii din tine pentru că trebuia să-mi sufli-n ceafă la fiecare pas. Din femeia care-mi spunea că mă iubește ai devenit gardianul meu. Mă păzeai ca pe un deținut, eram prizonierul tău.
©Radenko Milak
Mi-ai mai dat câte-un moment de respiro, ce-i drept, dar nu sunt sigur că n-o făceai doar ca să ai tu timp să te regrupezi și să cauți alte metode de tortură psihică. În zilele bune mă răsfățai și mă ghiftuai ca pe-un porc crescut pentru vânzare. Nu puteam să trec pe lângă tine fără să-mi zâmbești duios, fără să mă atingi, doar ca să mă convingi că ești atât de bună, încât nu te interesează nimic altceva decât bunăstarea mea. Te sacrificai, așa-ți spuneai tu că faci. În realitate, mă chinuiai pe mine și nu sunt sigur că nu-ți plăcea. Ai știut tot timpul că, în ciuda faptului că-ți spuneam mereu că te iubesc și de asta am rămas cu tine, că nu te mai iubeam de mult. Eram îndrăgostit de ea, cealaltă, cea pe care nu încetezi s-o faci curvă și proastă, cea după care te uiți mereu crezând că eu sunt atât de idiot, încât nu-mi dau seama că-i cunoști fiecare pas. Trecuseși la alt nivel, voiai să-mi arăți că ea nu mai există pentru tine, pentru noi, deși era acolo, ca un cuțit în inima ta… Mi-ai violat și cea mai măruntă intimitate și eu te-am lăsat, ba uneori te-am și încurajat pentru că voiam, chiar voiam să mă amăgesc că ne vom putea relua viața, așa cum fusese înainte de ea.
Acum te-ai transformat în călău și aștepți să mor. Nu sunt sigur că nu mi-ai luat în timp ce dormeam măsura pentru cosciug pentru că te văd inspectându-mi costumele, probabil nu te-ai putut decide încă în care să mă îngropi. Știi, de fiecare dată când mă gândesc la ea, și o fac tot timpul, deci și tu știi că n-o văd decât pe ea în oricine, chiar și în tine, mai ales în tine, pentru că altfel aș fi murit demult. Nici asta nu te-a descurajat, tu spui că ai răbdare, mă mângâi, mă susții, mă ajuți să mă vindec. Ești cea mai grozavă soție, cine ar mai putea visa măcar așa ceva? O vreme, chiar am crezut asta… Apoi am înțeles, târziu, dar am înțeles că tu, de fapt, ești în război cu mine. Un război fără zăngănit de arme, un război al nervilor, un război crud din care eu nu voi scăpa viu. Nu, nu vrei să mă ucizi neapărat, dar faptul că nu poți să-mi stăpânești gândurile te înnebunește. Acum vrei controlul asupra gândurilor, vrei să știu orice-mi trece prin minte în fiecare secundă, ai vrea să intri cumva în creierul meu și să-i pui o bombă sau să-mi tai o bucată din el ca să rămân un retardat căruia-i curg balele în timp ce-l hrănești tu cu lingurița.
Și de ce-mi faci toate astea, călăul meu? Pentru că mă iubești? Mă ucizi din dragoste? Se încadrează omorul spiritului la crimă pasională? M-am privit într-o fotografie recentă și am constatat că nu mai am nicio sclipire în ochi. Zâmbetul meu e acolo, șters și amar, dar ochii îmi sunt opaci, fără viață. Ultima sclipire mi-ai luat-o tot tu. Știi… acum ai putea să-mi faci favoarea de a-mi pune ceva în mâncare, să-mi iei și viața… Mă doare inima mereu și doar când dorm sunt cu adevărat singur, îmi aparțin doar mie, apoi mă trezesc știind că o fac doar ca să ai tu pe cine hăitui. Da, ți-am greșit, mi-am greșit mie în primul rând, lăsându-te să faci ce vrei cu mine, simțindu-mă vinovat, dornic să fac lucrurile în așa fel încât să ne fie bine, știind în adâncul sufletului că nu ne va mai fi bine niciodată. Acum o știi și tu și totuși te încăpățânezi să te opintești asupra mea în fiecare clipă. Mă asuprești, mă torturezi, sigură fiind că n-am să plec niciodată. Dar voi pleca când voi muri. Nu-i așa că gândul că voi fi liber murind te scoate din minți, călăul meu?
Un cititor anonim
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
