„Dacă am întreba astăzi pe oricine ce este un mărţişor, desigur ar da din umere, zicându-ne: nu ştiu! căci nu numai obiceiul, dară însăşi amintirea lui, însuşi înţelesul cuvântului s-a şters din memoria noastră (…) societatea noastră, din română ce era, s-a streinizat în toate obiceiurile ei, încât a ajuns a nu mai scrie, nici vorbi, nici gândi româneşte (…).
Să scuturăm dar noi pulberea uitărei de pe acest vechi şi frumos obicei strămoşesc. Mărţişorul era un dar ce-şi trimiteau românii unul altuia în ziua de 1 martie. El consta într-un bănuţ de aur spânzurat de un găitan de mătasă împletit cu fire albe şi roşii, pe care persoana ce-l primea în dar îl purta la gât până când întâlnea cea întâi roză înflorită, pe crengile căreia depunea apoi darul primit.
Bănuţul însemna îmbelşugarea, firele albe şi roşii ale găitanului însemnau faţă albă ca crinul şi rumenă ca roza, iar ofranda făcută reginei florilor era o salutare poetică adresată primăverii.
Aşa aveau vechii români obiceiul de a se ura în ziua de 1 martie!
Ei erau naivi în sufletele lor; trăiau în simplicitate şi împrumutau vorbele şi obiceiurile lor de la mama natură, care împodobea fruntea fiicelor lor cu flori de câmp şi vorbele bătrâneşti cu alegorii poetice.
Toate însă s-au şters de buretele aşa-numitei civilizaţiuni moderne, care, în locul comorilor de înţelepciuni şi tradiţiuni strămoşeşti, n-a găsit altăceva mai bun de pus în loc decât minciunile de la 1 aprilie, care şi acestea, din cauza necontenitei îndulciri a moravurilor noastre, au ajuns a se practica în toate zilele anului.”
Acestea erau cuvintele scriitorului și omului politic Nicolae (Nicu) Gane, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea! Nici contemporanul lui, poetul George Coșbuc, nu era mai puțin dezamăgit de aceeași uitare și pervertire a obiceiurilor străbune: „la oraşe e o sminteală mare a rostului ce-l are mărţişorul, că-l facem din aur ori din tinichea galbenă, cînd el ar trebui să fie numai alb, din argint, şi mai ales că-i dăm forma de inimă, de carte, de floare, de porc sau de alt animal, când el trebuie să fie numai rotund cum e soarele. Toate aceste podobi n-au nici un Dumnezeu pe lume şi sunt înşelătorii şi ale pungii, şi ale tradiţiilor”.
Bucureștiul interbelic
Dar ce uitaseră românii atunci și ce nu mai știu mulți dintre cei de azi…
La geto-daci, anul nou începea la 1 martie, iar calendarul popular avea două anotimpuri: vară şi iarnă. Mărţişorul era un fel de talisman menit să poarte noroc, oferit de anul nou împreună cu urările de bine, sănătate, dragoste şi bucurie. Mărţişorul se dăruia înainte de răsăritul soarelui copiilor şi tinerilor – fete şi băieţi deopotrivă. Şnurul de mărţişor, răsucit din două fire de lână colorate în alb şi roşu, sau în alb şi negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarnă, căldură-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-întuneric. Şnurul, fie legat la mâna, fie prins în piept, se purta de la 1 martie până când se arătau semnele de biruinţă ale primăverii: se aude cucul cântând, înfloresc cireşii, vin berzele sau rândunelele. Atunci, mărţişorul fie se lega de un trandafir sau de un pom înflorit, ca să aducă noroc, fie era aruncat în direcţia de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: “Ia-mi negrețele şi dă-mi albeţele”.
Cu timpul, la acest şnur s-a adăugat o moneda de argint. Moneda era asociată soarelui. Mărţişorul ajunge să fie un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. Cu banul de la şnur se cumpărau vin roşu, pâine şi caș proaspăt pentru ca purtătorii simbolului de primăvară să aibă faţă albă precum caşul şi rumenă precum vinul roşul.
Poetul George Coşbuc, preocupat de semnificația mărțișorului, scria: “scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu ţine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe că a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet. Ţăranii pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi că argintul şi să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă că să nu le ardă soarele şi cine nu le poartă are să se ofilească.”
Despre istoricul mărţişorului, povestește Tudor Arghezi în volumul “Cu bastonul prin Bucureşti”: “La început, atunci când va fi fost acest început, mărţişorul nu era mărţişor şi poate că nici nu se chema așa, dar fetele şi nevestele, care ţineau la nevinovăţia obrazului încă înainte de acest început, au băgat de seama că vântul de primăvară le pătează pielea şi nu era nici un leac. Cărturăresele de pe vremuri, după care au venit cărturarii, făcând “farmece” şi făcând şi de dragoste, au învăţat fetele cu pistrui să-şi încingă grumazul cu un fir de mătase răsucit. Firul a fost atât de bun încât toate cucoanele din mahala şi centru ieşeau în martie cu firul la gât. Vântul uşurel de martie, care împestriţa pleoapele, nasul şi bărbia, se numea mărţişor şi, ca să fie luat răul în pripă, şnurul de mătase era pus la zi-ntâi de mart’. Dacă mai spunem că firul era şi roşu, înţelegem că el ferea şi de vânt, dar şi de deochi.”
Astăzi, din nefericire, valoarea mărţişorului începe să fie dată doar de creaţia artistică. Se confecţionează din orice şi poate să semnifice orice. Cândva, oamenii credeau în puterea magică a mărţişorului. Acum nu mai cred. Cândva, oamenii credeau că o babă, Dochia, a urcat la munte cu 12 cojoace şi a îngheţat. Acum nu mai cred. Şi nici nu vor mai crede vreodată. Tot ce pot e să cunoască povestea. Atât.
Poate că, după ce-ați citit cele de mai sus, nu va mai fi așa… 🙂
O primăvară magică să aveți!
Sursa: crestinortodox.ro, enciclopedia-dacica.ro
Citiţi şi
Horoscopul ultimului Mercur retrograd din 2024 ( în Săgetător, 26 noiembrie – 15 decembrie)
Te întreb pe tine, soare (Phoenix)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
