Să zbori cu avionul din orice loc spre Bucureşti este o călătorie unicat. Cum spune un prieten din Sydney, când vin spre România, deja din Dubai se împute treaba. Eu aş spune: din Doha se împute treaba, asta pentru că circul des pe ruta Bucureşti-Doha-Bucureşti. Ne văităm că fug străinii de români, dar cel mai rău e că fug și românii de români.
Eram pe aeroportul Changi din Singapore, veneam de la toaletă. Prietena şi partenera mea de călătorii, stabilită în Miami, duce discret degetul la gură şi-mi face semnul sssst!. Mă apropii şi-mi spune în şoaptă: nu vorbi în româneşte, cei de acolo sunt un grup de români! Îi răspund: prea târziu, nu vezi că port azi ie? Dar nu s-a oprit, şi-a scos coperta de la paşaportul american, mi-a întins-o să îmi pun paşaportul meu, să nu vadă la îmbarcare careva că suntem românce. Grupul era gălăgios, ascultau muzică la telefon ca de la boxă şi vorbeau tare: Ia zi, bă!; Să-mi bag p*la, ce grasă e gălbejita asta!; Uite-o şi pe indianca aia, parcă-i cioară!….
Când merg la ţară să-mi vizitez mama, încă mă mir că în anul 2017, în România, să circuli cu trenul este o aventură. Spun asta pentru că pe peronul gării Basarab aşteaptă un puhoi de oameni, cu sacoşe care mai de care mai voluminoase şi când intră trenul în gara, ei, într-un elan sălbatic, sar şi se aruncă din mers, ca să ocupe un loc pentru ei şi alţi 20-30 de colegi navetişti. Este suficient să se urce unul într-un vagon, că nu mai ai voie să pui piciorul acolo. Deşi stau şi aştept să se liniştească sălbaticii, într-o zi, o doamnă în elanul ei de a sări din mers, m-a izbit cu o sacoşă de rafie, probabil plină cu cărămizi, de am stat tot weekend-ul cu mâna umflată. Culmea, în trenul respectiv, până la destinaţie, am mers singură pe două locuri şi bătută involuntar…
Acelaşi stil îl văd la români şi în aeroporturi, se îmbrâncesc la coadă de parcă nu ar avea loc în avion. Se anunţă îmbarcarea şi ei ţipă: „Hai, Florico, treci aci că ţi-am ţinut eu loc la coadă!”, şi de undeva dintr-un duty free apare o doamnă trupeşă alergând cu pungi pline cu ciocolate pentru neamurile de acasă…
Bagajul de mână… Veneam din Doha către Bucureşti, la îmbarcare nu mai era loc la bagajele de mână nici măcar să-mi pun geanta mea cât o coală A4, da, eu aşa călătoresc, cu bagaj puţin. Dar ceea ce vreau să evidenţiez este că au venit să ducă bagajele la cală şi o doamnă cu coşcogeamitea trolerul, nu! Şi nu! Că ea are nevoie de troler pe parcursul zborului şi nu se poate lipsi de el, să dea bagajele altor călători la cală, nu trolerul dânsei… Munca de lămurire dintre doamna şi însoţitorii de bord a făcut să decolăm cu o întârziere de o oră pentru că nu se aşeza, alţi pasageri aşteptau îmbarcarea, dânsa ocupase culoarul, trolerul era prea voluminos şi, pur şi simplu, nu încăpea la locul pentru bagaje de mână şi dânsa avea năstruşnica idee să îl ţină pe culoar, asigurând însoţitorii că stă dânsa cu mâna pe el, de parcă mergeam la Caracal cu trenul, nu cu avionul…
Dar observ că românii pot fi prietenoşi şi politicoşi cu străinii. Tot în drum spre Bucureşti, în faţa mea, un cuplu în jur de 65 de ani fiecare şi o domnişoară care, fără să o întrebe cineva, le-a spus că este dansatoare, are 24 ani, vine din Delhi şi „mă bucur enorm că stau lângă dumneavoastră, păreţi educaţi şi civilizaţi, ceilalţi români sunt atât de neciopliţi, fără maniere”. În timpul mesei, pasagerii nu au voie să îşi lase scaunul pe spate, ca să nu verse mâncarea celui din spate. Mai există regula ca atunci când vrei să îţi laşi scaunul pe spate, întâi trebuie să te întorci la cel din spatele tău, să te asiguri că nu are pe măsuţa sa un laptop sau poate o băutură şi chiar să-i ceri voie să îţi laşi scaunul. Ei bine, domnişoara noastră, dornică de oameni civilizaţi, într-o fracţiune de secundă, îşi lasă cu mare viteză spătarul la maxim. Evident, toată tava cu mâncare şi cafeaua mea, abia aduse de însoţitoarea de bord, mi-au fost transferate în poală. Am încercat să o bat pe umăr să o rog să îşi ridice scaunul ca să mă pot curăţa, dar a fost în zadar. Pur şi simplu nu mai înţelegea româneşte. Domnul de lângă mine se ridică şi începe să o certe într-o engleză impecabilă. Crezând că suntem împreună, ea se scuză, se oferă chiar să îmi dea de la ea haine… doar în engleză avem politeţe…
Despre copilaşii care ţipă şi dau cu piciorul în spătarul tău, dar nu poţi să le spui „nu ai voie”, că cică, psihologic vorbind, le distrugi viitorul, viziunea, nu vă mai povestesc, că au făcut-o şi alţii şi da, nu înţeleg, că nu am copii…
Tot din Doha către Bucureşti, în autobuzul care ne ducea către avion, lângă mine, o doamnă elegantă, cu un costum fustă ţigaret şi sacou cambrat, pantofi stiletto. Le admir pe astfel de pasagere. Mi se pare comod să îmi pun ugg-uri în avion pentru că îmi e frig la picioare, jeanşi, tricou şi hanorac. Îmi lipsesc accesoriile ca să nu fiu nevoită să mi le dau jos mereu la controlul de securitate. Revenind la doamna noastră, aceasta avea drept camarazi de călătorie pe fiul său în vârstă de 5 ani şi bona filipineză. O aud cum îi explică bonei că în avion nu au loc toţi trei unul lângă altul, dar că dânsa va încerca să schimbe locul cu persoana care stă lângă ei. Am zis, în sinea mea, sper să nu fiu eu ghinionista! Îmi alesesem un loc la coada avionului, lângă toaletă, la margine, după nevoile mele, nedormită de mai mult de 24 de ore, după un tranzit de 9 ore în Doha, abia aşteptam să mă aşez la locul meu pe scaun, să mă învelesc în păturica mea şi să dorm. Scaunul fiind pe ultimul rând, îmi şi imaginam cum îl voi lăsa la maxim, după decolare, pe spate şi nimeni nu îmi va zice să-l ridic sau nu o voi face eu, că nu e nevoie. Ura! Ura! Ura! Dar, nu! Eu sunt fiica Gheonoaiei. Locul 28A şi 28B erau ocupate de către bonă şi copil, locul 28C, al meu. Nici nu apuc să mă aşez şi deja ştiam ce mă aşteaptă. Vine repede mama şi îmi spune să o las pe ea acolo, să mă mut pe locul 10F, la geam. Îi spun că nu pot, eu merg des la baie. Şi începe spectacolul:
– Dar dumneavoastră nu ştiţi că o mamă trebuie să stea cu copilul? Eu trebuie să stau lângă copil.
– Şi, o întreb eu timid, de ce nu staţi? Văd că stă bona.
– Fetiţo (ador acest apelativ), dar tu ce-ţi imaginezi, că eu plătesc bonă ca să mă ocup eu de copil? Toţi trei trebuie să stăm împreună, eu cu copilul şi bona ca să se ocupe, că de aceea e plătită!
Credeţi că s-a lăsat? Nu! A început să ţipe, încurajată de timiditatea mea care, de fapt, era politeţe, i-a chemat pe însoţitorii de bord şi a început să plângă să îi roage să mă mute de acolo, au sărit şi pasagerii, de m-am dus ca racheta pe scaunul 10F, scaun care nu se lasă pe spate că este în dreptul uşii de urgenţă. Dar ghinionul meu nu s-a terminat aici, am zis măcar să mă uit la un film. Domnul de lângă mine mă pune să închid ecranul că-i bate în pleoape…
Am în jur de 300 de ore de zbor şi, cred, tot atâtea păţanii despre români şi călătoria alături de ei. Dacă o judecam pe prietena mea din Miami când îmi spunea să fugim de români că ne facem şi noi de râs… ei bine, acum şi eu fug de români când sunt în străinătate.
Guest pos by Marina Enache
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
