Când un bărbat te vrea cu tot dinadinsul în viaţa lui trece peste toate obstacolele. Inclusiv peste cele pe care i le ridici tu, voit sau nu, sau poate doar ca să-i pui la încercare veridicitatea sentimentelor. Dar asta aveam s-o înţeleg mai târziu în viaţă.
În tinereţe, credeam minciunile menite să-mi adoarmă vigilenţa, credeam în „nu am putut”, în „mi-a fost imposibil” şi în „te iubesc, dar…”. Şi nici măcar când una dintre prietenele mele s-a măritat cu bărbatul care o curtase asiduu, câţiva ani, reuşind s-o despartă de logodnic şi, în acelaşi timp, s-o facă să se îndrăgostească iremediabil de el, cel care insistase subtil, statornic şi răbdător şi pentru care „am vrut, dar nu s-a putut” nu exista în vocabular, ei, bine, eu nici atunci nu am pătruns adevăratele semnificaţii ale cuvintelor şi diferenţele copleşitoare dintre minciună şi adevăr.
Poate de aceea, când l-am cunoscut pe el, blazată şi sătulă de vorbe şi promisiuni, de iluzii şi posibilităţi adesea înfrânte prematur, nu m-am mai grăbit să-i acord credit. Trecusem dintr-o extremă în alta, acum eram în stare să nu-l mai cred nici dacă mi-ar fi adus „luna de pe cer”.
Şi totuşi… el chiar mi-a adus-o.
Nu ne mai regăseam la vârste fragede când promisiunile sunt pompoase şi avântul necontrolat (şi căderile pe măsură), iar blazarea mea era consistentă, îndelung lucrată până la apariţia lui neaşteptată, nechemată (dar dorită în ascuns, după cum aveam să-mi recunosc ulterior).
Însă el a ştiut să mă asculte, să nu-mi promită, ci să facă. Să nu aştepte să-i cer (mai ales că-i spusesem deja că nu vreau nimic de la el), să mă intuiască, aşa cum nu credeam că un bărbat o poate face. Mai mult decât să-mi ghicească dorinţe, să mi le creeze, şi asta după ce trecusem fără să-mi dau seama, de nivelul nevoilor împlinite.
Când deja relaţia se contura, iar gheaţa din jurul inimii mele începuse să se topească considerabil, discuţiile alunecau firesc, cald, hrănitor. Despre ce vorbeam? Despre orice, inclusiv despre noi înşine, pas esenţial în crearea unui cuplu. Începusem să-l cred, să-l caut, să-l vreau, deşi încă mă mai împotriveam, deşi încă îmi era frică ca nu cumva totul să fie un vis prea frumos care să termine brusc, aşa cum eram obişnuită.
Când i-am vorbit despre florile mele preferate, nu am făcut-o cu gândul că el va trebui să înţeleagă să dea fuga în cele patru zări să-mi aducă un buchet enorm, dându-se peste cap să le găsească oriunde pe planeta asta. Între noi nu existau astfel de apropouri (şi speram din tot sufletul să nu le vină niciodată vremea), aşa că i-am împărtăşit ca pe o mică taină faptul că uneori gusturile mele sunt extravagante, exotice, diferite. Da, îmi plac florile de Osmanthus, parfumul lor plin, copt, de piersici și caise mă transportă într-o dimensiune paralelă, a iubirii romantice împlinite. Şi nu sunt singura care crede asta. Ele chiar sunt simbol al iubirii și al fidelității în anumite regiuni din Asia. Şi el nu m-a interpetat greşit. Nici măcar atunci când i-am spus că fructul meu favorit este mandarina galbenă… da, până acolo ajunsesem cu confesiunile!
Şi apoi am vorbit despre altele şi am trecut, firesc mai departe.
Dar nu v-am spus că el chiar mi-a adus „luna de pe cer”? Chiar a făcut-o sub formă de esenţă de flori de Osmanthus şi madarină galbenă, făcându-mi cadou de ziua mea parfumul Osmanthus de la L’erbolario.
Prima senzaţie? Că zbor, că visez, că el este cu adevărat bărbatul pentru care nu există obstacole atunci când iubeşte. Iar odată desfăcut parfumul – prospețime, înviorare, chef de viață. Un amestec floral divin de citrice (lămâie siciliană, mandarină galbenă, bergamotă, frunze de grapefruit, caisă, piper peruan), absolut de osmanthus, dong quai, iasomie, trandafir turcesc, floare de portocal, gardenie şi lemn de amyris, vanilie de Bourbon, benzoină, patchouli.
Şi, desigur, acesta nu este decât unul… Unul dintre gesturile pe care el le-a făcut fără să i le cer, fără să le aştept, fără să le mai sper, atent la detalii, la nuanţe, la cele mai intime şi firave simţăminte.
Dacă vă întrebaţi, povestea noastră trăieşte şi azi. Am renunţat la toate reziduurile unui trecut dureros şi pot să spun, în sfârşit, direct cu mâna pe suflet, că, de data asta, nu am mai greşit.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
