“Ai să dai sama, doamnă!”
Cu d mic, deoarece nu ne referim la soția sau mama vreunui conducător în funcțiune, ci la orice femeie care și-a permis să fie proastă.
Domnul Radu Brad se lamentează că românca are trei foști soți și niciun copil sau eșuează într-o căZnicie de conveniență, ducând neamul și natalitatea de râpă, permițându-și să nu urmeze modelul bunicii și străbunicii.
Ocazie cu care, Cassandră ipocrită, blajină și tristă, vorba unui prieten, amestecă într-un ghiveci amar vreo trei topicuri care n-au nimic în comun cu aceeași logică elementară la care face apel.
Primul lucru pe care-l spune e corect. Nu poți să intri într-o relație cu ideea că e datoria ta sfântă, morală și patriotică să-l schimbi din temelii pe omul ăla până ajunge la potențialul maxim pe care tot tu i l-ai stabilit. Dar ghici ce, pretutindeni în instrumentele de educație (cărți, filme, chiar basme), dacă o femeie are succes social e deoarece și-a mânat bărbatul de la spate ca să realizeze ce și-a dorit ea și să devină ce și-a dorit ea. Luați orice carte care să aibă fie o componentă de bildungs roman, fie de banală intrigă romanțioasă. Fie că e mă-sa (cu cratimă), fie că e muza, femeia e cea care trebuie să-l modeleze. Ferit-a Dumnezeu din ceriul Său ca mama cel puțin să îl educe pur și simplu și să-i cultive calitățile native. Noooo. Căci se știe, mama știe cel mai bine ce e necesar copilului și deprinderea de a lua decizii în numele fiului (și fiicei, dar asta într-un paragraf următor) e a doua natură. Cât despre iubi, hai să fim serioși. Iubi, în general, trăiește pentru a-l modela pe el, ca să își ofere gloria de a-l transforma în modelul ideatic ce locuiește în spațiul rarefiat de sub scufița ei. Și îmi asum complet ce am spus. Să încerci să transformi un bărbat într-o imagine e o prostie fără margini. Chiar dacă în mod repetat femeile sunt îmboldite să o facă. Dar ușor, ajung și acolo.
Să revenim la articol.
Da, femeile se plâng că au fost înșelate. Nenorocitul dracului nu vrea să poarte cămeșa roz cu buline pe care ea i-a ales-o de la mall după ce s-a luptat epic corp la corp cu o cohortă de coțohârle care vânau aceeași cârpă. Nenorocitul dracului nu vrea să-i ia inelul de logodnă al viselor ei, musai cu piatră conform trendurilor din anul ăla. (Nu contează dacă trendul ăla e o tragedie ambulantă, inelul trebuie să fie în trend, ca să simbolizeze victoria și sublima înălțare socială spre îmbolnăvirea de icter de gelozie a concurenței.) Nenorocitul dracului o înșeală cu alta, după ce ea e ca o servitoare-n casă. El e musai nenorocitul dracului. Ea e victima îndoliat-vaporoasă, regină a tragediei, posesoare de inimă frântă și așezată în vitrină spre a fi admirată și compătimită. Și, fiindcă e damă bună cu naturelul simțitor, în multe cazuri îi mai dă o șansă.
Ca să-l citez pe al treilea om în stat de la momentul actual, bullshit. D-ăla premium chiar.
Da, femeile tinere își aleg extrem de frecvent în mod greșit partenerii. Dar, ce să vezi, vina pentru aceste alegeri revine bunicilor care au crescut alături de un bărbat trei copii și alături de mamele care au crescut câți copii au putut, tot alături de un unic soț. Fiindcă mamele și bunicile sus numite au fost educate într-un alt context social. Dacă mai aveți rude de peste 80 de ani, faceți un mic experiment social și faceți-vă o mare favoare. Puneți într-un termos o cofă medie de cafea din aia bună, luați niște prăjiturele, anunțați-vă telefonic vizita și treceți pe la ei. Puneți-vă telefoanele deștepte pe silent și stați de vorbă cu dânșii. Fără grabă. Lăsați-i să vă povestească despre un veac care a fost mai îngăduitor cu oamenii și mai puțin zgârcit cu timpul. Iar atunci când se încălzesc, întrebați-i în primul rând cum definesc fericirea și dacă au fost fericiți. Și care-s criteriile după care și-au ales omul cu care au jucat Isaiia dănțuiește. O să vedeți că fericirea lor n-are aceeași definiție cu fericirea așa cum e ea prezentată în reclame și așa cum am cam preluat-o și noi.
În basme, finalul e că, după nunta care a durat șapte zile și șapte nopți (lucru așezat, căci atât i-a luat și lui Dumnezeu să tocmească lumea), „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Dar niciodată, dar absolut niciodată nu avem povești care să continue după momentul magic al nunții.
Însă, de fapt, e necesar să recitim exact începutul poveștii ca să aflăm. Fiindcă răspunsul se află la personajele secundare. Oamenii care sunt lângă eroul din basm au fost eroi în alte basme. S-au căsătorit, au tocmit gospodării după puteri, după zestre, după ambițiile personale, au făcut copii, s-au nevoit la plug, la sapă, la grapă, la coasă, la cules. Și-au purtat războaiele sau războaiele i-au purtat pe ei, după cum le-a fost poziția socială. Și au crescut următoarea generație.
Puneți mâna și pe Biblie, cartea model a creștinătății în care am apărut și noi. Definiția fericirii mi se pare mai degrabă „mulțumirea în urma lucrului bine făcut” și „finalul de la capătul nevoințelor personale” și „răspunsul personal la validarea de către societate a faptelor individului”. Nu se zice nimic despre creștere personală, despre iluminare personală, despre nori roz și pufoși pe care să plutești. Omul e privit ca un fragment de celulă al organismului social, iar fericirea lui e dată de conformarea la așteptările societății de la el și îndeplinirea fără greș a programului pe care aceeași societate i-l oferă. Fericirea, individualismul, unicitatea sunt parascovenii sunt de rit nou, de la Rivuluția de la „pașopt încoace. Care au ajuns să fie implementate în mentalul individual și colectiv abia hăt, după anii ”70.
Deci aici apare prima falie. Noi am crescut cu modele din cărți și filme ale conceptului de fericire. Care sunt bazate prea puțin pe integrare socială, ci pe individualism. În plus, generația mea (+40) e prima generație din istoria României care a fost suficient de norocoasă să crească în pace, într-o oarecare stabilitate economică, ba chiar, prin comparație cu înaintașii, într-o formă primitivă de lux. Și am fost educați că merităm „ce e mai bun și ce e mai bine”.
Aici e punctul de generare al celei de-a doua falii dintre generații. Noi am fost educați că merităm, concept pe care l-am transmis și celor care au venit după noi. Dacă aruncăm un ochi asupra basmelor, eroii nu „merită” nimic. Ei câștigă prin strădanie personală.
Acest „meritat” e cheia eșecului educațional. Fiindcă a merita înseamnă a primi, nu a te strădui. Și suntem educați că merităm ce e mai bun. Evident, în copilărie asta presupune efortul și sacrificiul parental. Dar suntem prea mici să vedem asta și în definitiv, le merităm, nu? E începutul egoismului personal.
În Biblie suntem învățați să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, dar nu suntem învățați să ne iubim cu adevărat. Nu suntem învățați să judecăm ce e bine, de ce și când e cazul să ne luptăm pentru mai bine. Iar această omisiune educațională cuplată cu principiile societății de consum în care a înlocui e mai eficient decât a repara provoacă daune fundamentale la nivel psihologic.
Domnul Brad vine cu o perlă ilogică de proporții referitoare la modul în care sunt cucerite femeile de către bărbați. Nu faptul că sunt înțoliți corespunzător e ce ne topește, nu vorbele sunt cele care ne dau pe spate.
Pierzania feminină nu vine nici din citatele din vreun poet sau gânditor în vogă, nici de la marca de chiloți sau de blugi. Pierzania feminină vine fix de la faptul că multe cărți și filme cu care se hrănesc mental junele exemplare de sex feminin ale speciei umane pot fi grosier reduse la fraza: „el, rebelul și neîmblânzitul, o întâlnește pe ea, cea atât de virginală și totodată atât de fâșneață, îl pălește Cupidon cu barosu-n cap și se leapădă de toate obișnuințele lui cele atât de greșite, convertindu-se într-o bătaie de inimă îndrăgostită definitiv și iremediabil într-un soț exemplar și stâlp al societății.” O altă caracteristică de bază a acestei transmutații de natură alchimică e faptul că proaspătul convertit de la rebeliune deschisă la conformism sobru își detașează gonadele și i le dă spre păstrare geloasă doamnei căreia i-a închinat și inima.
Pierzania feminină vine de la faptul că ni se spune că el „trebuie să te iubească, mamă, ca pe ochii din cap”, fără a ni se spune că pasiunea și sexul nu-s același lucru cu iubirea. De la faptul că prea rar se spune vreun cuvânt despre respect și afecțiune – trăsături care sunt mai importante într-o relație pe termen lung decât iubirea romantică.
Exagerez? Amintiți-vă câte bancuri se spun pe tema căZniciei egal închisoare. Câte bancuri au, de fapt, ca temă de fapt lipsa de respect reciproc.
Dar realitatea arareori se obosește să fie la fel ca-n ficțiune. Domnul, îndrăgostit sau nu, nu suferă o schimbare de program radicală pentru a deveni aidoma cu acel concept ideal și ideatic al iubitului/ soțului ce zburdă vesel spre apus călare pe un cal de un alb imacular prin mintea duduii. Și mai presus de toate, el însuși a fost educat după același principiu. Că merită ce e mai bun.
Deoarece el este cel mai bun dintre potențialii care populează multiversul.
Așa că va cere să primească ce e mai bun. Însă nu pleacă de la ideea fixă că poate primi de la o anume unică domnișoară ce e mai bun. Își păstrează opțiunile deschise.
Și dacă nu primește ceea ce consideră că e dreptul lui natural, nu e de mirare că va pleca spre următoare domnișoară mai verde. Uneori va pleca fix pentru că primește prea mult din ceea ce își dorește, spre a-și confirma egoul de cuceritor. (Și da, e o reacție culturală târzie la comportamentul natural al masculilor speciei de a încerca să mărească numărul de potențiali urmași, dobândind un harem cât mai mare.)
Iar aici, revenim în aceeași pătrățică inițială a educației.
Domnul Brad poate blama de acum până la a Doua Venire criteriile greșite pentru care domnișoarele își strică viața. Nici tinerii domni nu își conduc existența după criterii mai strălucite. Presiunea socială e ca tânărul bărbat să fie cât mai rebel, cât mai individualist și bifarea unui număr cât mai mare de domnișoare e subînțeleasă. Cumva, bunele mame de băieți îi încurajează să aibă acest comportament de prădător, neglijând să le prezinte într-o lumină suficient de favorabilă o unică relație pentru care să tragă și să se lupte.
Aceeași greșeală elementară și fundamentală o fac și mamele de fete. Care încă mai mult decât în cazurile băieților „știu” ce e cel mai bine pentru fată, îi impun un set de valori și criterii fără să le explice, sau cu explicații care sfidează bunul simț. Și cum, totuși și femeile sunt tot oameni, reacția de rebeliune socială există și pentru sexul slab. Iar condițiile de independență economică, de educație, fac mult mai vizibilă această nevoie de rebeliune socială.
Lipsa de comunicare reală dintre părinți și fete e unul dintre motivele de bază ale eșecului transmiterii valorilor generațiilor ale căror căsnicii au înfruntat timpul și vitregiile. Unele dintre aceste valori sunt fundamental perimate.
Atunci se cerea ca femeia să se teamă de bărbatul ei. Azi îți spun fără nicio ezitare că o relație în care femeia se teme de bărbatul ei e o relație fundamental greșită.
Atunci femeia era inferioară bărbatului din toate privințele care contau. Acum încercăm să găsim un echilibru corect între egalitate și diferențe naturale.
Atunci tot ce se cerea de la o femeie era să fie gospodină și mamă. Acum se cere să jongleze cu o carieră, cu gospodăria (unde mult prea puțini domni se implică, fiind un efort mult prea colosal să dea cu aspiratorul sau să spele niște amărâte de vase sau, quelle horreur, să se implice în circuitul misterios prin care rufele murdare sunt adunate din locul unde au fost aruncate și puse spre depozitare în containere dedicate, de acolo să pornească într-o călătorie plină de peripeții și pericole de nedescris din aceste containere până la mașina de spălat, iar de acolo pe sârmă și de pe sârmă înapoi în dulapurile cu rufe curate) și cu copii. Din nefericire, iar, creșterea copiilor e o îndeletnicire, iar, eminamente feminină de care domnii se feresc cu multă dedicație.
Un proverb zice că educând un băiat, vei obține un om, educând o fată, educi o generație.
Domnul Brad e convins că bunicile și străbunicile au fost mai fericite lângă un singur bărbat, decât o domnișoară modernă care a experimentat prea multe dezamăgiri și a încercat de prea multe ori. Îl pot asigura de asta. Însă îl pot asigura și de faptul că definițiile fericirii erau diferite.
Dar aici are și ultimul și cel mai grav derapaj de logică. Elementară, my dear Watson. În mod extrem de convenabil, uită că pentru o relație (finalizată sau nu prin căsnicie) e nevoie de doi oameni. Uită să facă o comparație între bărbații cari au fost și cei care sunt.
Fiindcă, domnule Brad, e nevoie de o pereche de cojones de oțel pentru a te implica într-o relație și, mai ales, să te străduiești să o faci să meargă. Iar când atât de ipocrit deplângeți decăderea feminină, uitați că nici bărbații nu-s mai prejos.
Cei care propagă modelul social al vânătorului în loc de modelul social al cultivatorului (cel care e într-o perpetuă vânătoare după ce e cel mai bun versus cel care se așează și se implică în stabilizarea și creșterea relației) și mai ales prezentând-ul ca fiind apogeul masculinității, sunt, de fapt, la fel de vinovați pentru eșecul valorilor și familiei tradiționale ca și cei care refuză să educe adecvat fetele referitor la criteriile de selecție a partenerului.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
