– orice asemănare cu personaje reale e pur întâmplătoare –
Episodul I
Rain – The Fat Lady in the middle of nowhere
Plouă infernal. Continuarea lui Stănescu e legată de Iubirile din mansarde. Dar nu.
Taşa privea de la fereastra etajului doi, la ploaia ce-i uda rufele întinse în grădina din faţa blocului. Jinduia Iubirea poetică ce i-ar fi întrerupt privitul tălâmb spre cearșafurile întinate.
Mișa era iar în deplasare. Oricum, nu s-ar fi dus să le strângă, pentru că nimeni şi nimic nu l-ar fi putut urni din faţa sistemului Home Cinema, proaspăt cumpărat.
Iubirea ei virtuală era prea departe. Știa că un cuvânt şi ar fi fost suficient ca el să-şi umple brațele cu bluziţele copilului, chiloţii ei din dantelă şi feţele ei de pernă. Dar nu-l ruga. Funcţiona până şi în imaginaţia ei, certitudinea că s-ar fi oprit ploaia până ar fi ajuns el.
Şi Taşa făuri un plan ad-hoc şi instant: „Le las acolo. Se opreşte ploaia și ele rămân în continuare acolo. O să pară că abia le-am spălat. Ehhh, mamaie mă spăla cu apă de ploaie pe cap şi tare curat îmi făcea părul.”
Şi plecă de lângă fereastră.
Aruncă o privire spre dormitorul Pușei. Dormea. „Ooo, ce frumos doarme! Azi la grădi a fost fenomenală! A recitat Cățelușul şchiop şi toate mămicile plesneau de invidie privindu-mă. Şi fireşte că m-am umflat în pene. Că e a mea.”
Se îndreptă apoi către chiuveta plină cu farfurii. „Uf! Şi a invitat, aseară, Mişa colegii şi au făcut un mare tămbălău.”
Taşa spăla farfurii şi încerca să se gândească.
Pe fundul castronului de porțelan rămăseseră câteva bucăţi de piept de pui şi roșii şi un pic de năclăială de maioneză. În coşulețul de nuieluşe de la naşa, parcă dormitau, nefericite, vreo două cornuleţe îmbibate în pudra zahărului.
Taşa lăsă farfuriile.
Ploua infernal. Mișa era în deplasare. Pușa dormea. Iubi era offline. Tașa mânca, nostalgic, resturi de la petrecerea lu’ bărbată-su’ de aseară.
Iar noi ne iubeam prin mansarde.
Episodul al II-lea
It’s Sunny – The Fat-Lady Graduate
Tașa a terminat facultatea.
„La zi” – cum îi place ei sa zică. Toți colegii ei au terminat-o. Pentru că era o facultate terminabilă pentru toți.
S-a văzut cu diploma între degete şi s-a bucurat.
Gândul la cum va ajunge ea în sat şi cum o să le zică ea tuturor, insinuîndu-se „întâmplator”, pe toate ulițele: „fată, m-am făcut…”
„Ce, fată?”
Tașa ședea pe-o băncuță din parcul de lângă universitate şi se întreba în sinea ei, contrariată (oarecum), dacă le poate spune fetelor că s-a facut politehnică.
„Da, aşa le spun!”
Era complicat să-şi gestioneze sentimentele ce îi răscoleau căpșorul şi sufleţelul plin de emoţii.
Recunoștea, în sinea ei, că-i era dor de-o horă la balul din sat. Că-i ardeau călcâiele s-o joace Paulică o sârbă moldovenească.
Paulică era plecat în străinătate. L-a Iubit mult şi i-a încredințat fecioria ei, când s-au nimerit amândoi acasă. El, în vizită la bunici, ea, în vacanţa de dinaintea facultăţii.
N-a mai căutat-o niciodată de atunci. Dar cu munca lui, mai greu. „Oi vedea eu! Mi-a zis sor’mea că vine şi el în vara asta la bunică-sa.”
Apoi se gândea că dacă se cade, ca ditai politehnica să meargă la horă. Și vălei, câte frământări de astea!
Tașa ședea pe băncuță, fericită. Tașa era mândră absolventă de facultate. Ea se gândea la Paulică şi la invidia pe care o s-o stârnească prin sat.
Tașa își scoase covrigul din poşeta. Tașa era fericită.
Episodul al III-lea
My Kind of Love – Offline
Cu halatul pe Off, Tașa urma apăsat, sunetul soneriei.
Era trează de la cinci, dis-de-dimineață. Astăzi, îi pregătise breakfast-ul lui Mișa.
Mișa pleca iar în deplasare pentru câteva zile. Se învățase cu ideea șederii fără el, prin casă.
După ce o lăsă pe Pușa la grădi, opri la gogoșeria din colț, își luă două gogoși și doi langoși, un cappucino maxi și goni repede spre casă (să le poată adulmeca cât încă mai erau calde). Ăsta era momentul ei, momentul preferat din zi.
Își îmbrăcă halatul alb-pufos și cu el larg deschis, se privea în oglindă.
Iubi i-a spus să nu-și facă probleme că s-a împlinit un piculeț.
– Hai, mă, Gogoșico! Lasă prostiile! Ești femeie în toată firea! Ai o naștere! Iar femeile cu forme întotdeauna m-au ațâțat (îi spuse el, într-un moment în care, remarca unei colege de serviciu, legată de greutatea ei, îi rănise adânc corasonul).
Da! Era gogoșica lui! Și a lu’ Mișa!
– Femeie, să ai pe ce pune mâna, nu o scândură!
Își savura cu voluptate atât gogoșile cât și langoșii, iar din trei înghițituri gâl-gâl, își termină ceaşca de cappuccino. Şi se privea. Încerca să se vadă cu ochii lui.
Sunetul soneriei o întrerupsese din conspectarea atentă a pulpelor.
Un curier matinal îi înmână noul telefon. De câte ori Mișa pleca în deplasare, îi îndeplinea câte o mică dorință. Asta-i fusese ultima: un Samsung nou, cu memorie de 32g. Aștepta cu nerăbdare să-și transfere melodiile „lor”, de-aia l-a vrut încăpător.
Ori de câte ori se întâlneau online, ea şi Iubi, se priveau prin webcam şi ascultau muzică.
Aveau un ritual: Iubi se ocupa de playlist şi scenariu, iar ea, ea, era personajul de videoclip. Actrița. Întotdeauna făcea ce îi spunea el. Îi urmărea traiectoria privirii, atunci când, rând pe rând, scotea câte o hăinuță de pe ea.
Se cunoșteau atât de bine, încât nu era nevoie să-şi spună mare lucru. Nu avea niciun complex cu el. El o știa de când era zveltă. Cu el, se simțea frumoasă şi sexi, şi deșteaptă, şi tânără.
Parcă mai ieri alergau ca niște nebuni, pe dealurile de la ţară. Miroseau flori şi iarbă şi se tăvăleau, nepăsându-le de nimic. De ce le-ar fi păsat acum?
Astfel, momentele în care Mișa era în deplasare, iar Pușa dormea adânc, se simțea mai puțin singură.
Acum, Iubi era Offline. Pe Facebook, pe Skype, pe Viber şi pe Whatsapp. Era Offline de vreo două ore. Ceea ce însemna că s-a trezit cu noaptea-n-cap, ceea ce nu-i prea stătea în fire. Instinctiv, își strânse cordonul halatului bine-bine, ca-ntr-un semn de frondă că „nu-i acolo!”, că „oare pe unde-i şi cu cine umblă?”, că „nu-i arăt niciun centimetru de piele dacă apare!”.
Ca-ntr-un sevraj, începu a-i cerceta pagina de Facebook, gândind că pe undeva, pe acolo, ar trebui să se afle vreun răspuns al absenţei lui. Îi luă fiecare poză în parte şi scutură fiecare aplicatoare de Like.
Și o găsi pe ea. „Ea! Ahhh! Nu ea! Mi-a jurat că nu e nimic între ei, că e o prietenie din interes, că ea e una de-l ajută să-şi plaseze marfa, când ajunge prin Italia. Şi acum, ea era la el.
Individa își dădu Check-in din Meribel, orașul lu’ Iubi. Postase cu două ore mai devreme o fotografie la poale de munte, cu inițialele lui scrise pe zăpadă şi c-o inima desenată alături. Era muntele lui. I-l trimisese de zeci de ori, în poze. Era muntele lor.
Nu putea descrie în cuvinte ura şi durerea ce o cuprinseseră. Ştia că nu-i putea spune nimic. Era singur şi liber. Ea era măritată. Şi singură.
Trebuia totuşi să spună ceva. Trebuia să îi spună vreo două. Să vadă el că nu-i o proastă. Că distanța nu înseamnă că ea nu poate afla.
Îi bagă repede un „ce mă bucur pentru tine!”.
Un „sper să ai o viața fericită cu prietena ta!”, „Evident, prietena ta din interes”. Că „dacă era din interes, de ce trebuia să-i faci poze în zăpadă cu inimi lângă ea?”, „Ea de ce trebuie să râdă cu gura până la urechi ca şi cum cineva o face să râdă?”. Că „eu mă bucur, da’ acolo trebuia să fiu eu, nu ea!”
Şi vedea cum, rând cu rând, mesajele îi erau citite, dar nu primea niciun răspuns.
– Dumnezeule! Cum poţi să fii atât de crud? Știi că-mi doresc să fii fericit?! Dar nu cu ea! Uita-te la ea ce slabă e, cum pozează în femeie independentă şi intelectuală, lua-o-ar-dracu s-o ia de sfrijită. Puteai să-mi spui.
– Hai, Iubi, răspunde-mi! Te implor!
– Nu-mi răspunzi, nu? Ești fericit cu prietena ta „din interes”, nu? Pe mine să mă ia dracu!
– Auzi, băi, Iubi, tu știi că Pușa are şapte ani?
Instantaneu văzu cum Iubi is typing:
– ?????
(Ha! M-am gândit eu că o să meargă asta.)
Adevărul e că nici ea nu știa exact dacă Pușa este a lui Mişa sau a lui Iubi. Nici n-a vrut să ştie vreodată.
Iubi era însurat pe atunci, iar Mişa avea perspective financiare grozave.
– Niciun „?????”, gândește-te la asta şi mai vorbim. Când te lasă prietena ta.
Ah! Se simțea atât de puternică şi de stăpână pe situație. Măcar de i-o fi stricat ziua cu idioata aia. Şi şi-a închis laptopul, şi-a deconectat telefonul de la internet şi a fugit să-si ia rufele de pe sârmă. Inima îi bătea cu putere. Respira neregulat şi genunchii îi tremurau de frică. Ştia că Iubi o iubește. Mereu i-a spus-o. Aveau atât de multe amintiri. Viața i-a ţinut la distanţă. Ar fi putut fi fericită cu el. Aşa i-a spus.
De câte ori vine pe-acasă, mereu o caută. Ştie cât de mult riscă ea, pentru el.
Dar nimic nu contează. Cu el, în viața ei, de atâția ani, fie ei şi online, fie ei şi momente furate din an în Paște, prin ascunzători, cu el, fuga de acasă şi minciunile pe care trebuia să i le născocescă lu Mişa păreau o luptă dreaptă pentru niște drepturi pe care şi le lua, pentru că erau ale ei şi numai ale ei. Ale lor.
Înfulecă nervoasă un castron cu ciorbă şi fugi repede să-şi deschidă laptopul, pentru a-şi descărca melodia lor preferată, ca rington al noului telefon. Şi se puse pe plâns pe acordurile lu Emeli Sande: „my kiiind of loooveee”.
Pe lângă puseurile de gelozie şi căldurile Iubirii, o apucară leşinuri scurte, de frică.
– Dacă îsi revendica vreun drept?
– Dacă face ceva şi află Mişa?
– Ahhh! Adună ăsta toți tiriștii şi se duce dracului după el.
– Vai, mă lasă pe drumuri!
– Doamne, ce prostie am făcut! Numai sfrijita aia e vinovată!!!
Și adormi în suspine, ghemuită pe sofaua din sufragerie.
Tresări când îi începu a-i cânta prin urechi: „that’s when you feel my kind of love”.
Ce șanse erau să fie doar un vis? Era melodia lor! Melodia pe care o asculta de zeci de ori prin casă, privindu-l pe Mișa cu kind of vinovăție, dar lăsându-l să-i interpreteze melancolia ca fiind dorul pentru el, aruncându-i cumva culpa de a fi atât de singură.
– Oh, Iubi! M-am îmbolnăvit de tine! Aud sunete, îmi cântă creierii în cap, de cât de mult te iubesc.
Deschise un ochi pe furiș, astfel încât visul braţelor lui în jurul ei, pe melodie, să nu-i fie complet întrerupt. Dar văzu ecranul telefonului cum arunca lumini intermitente şi-i văzu numele.
Oh,Iubi! Oh, Iubi!
– Alo! îi răspunse ea cu cea mai firească voce plină de suferință.
– Ce dracu’ e în capul tău? Ce ai vrut să spui cu Pușa? Mă înnebunești! Ce e în mintea ta?
– Iubi! Iartă-mă! Am spus o prostie la nervi.
Ştiu că Puşa nu e a mea, şi chiar dacă ar fi, tu ai o viaţă cu tiristul tău, eu nu vreau probleme.
– Da’ Iubi, da’ ea?! Ea e la tine?
– Da, e la mine! Ai vreo problema cu asta??
– Firește că nu, Iubi! Știi că-mi doresc să fii fericit.
– Atunci de ce îmi scrii mii de mesaje răutăcioase? Sunt sacul tău de box?
Nu-şi mai putea stăpâni lacrimile. Avea pe limbă un milion de lucruri să-i spună, să i le reproşeze, dar știa că orice i-ar fi spus, l-ar fi făcut să închidă telefonul. Şi decisese să plângă doar. Ăsta e un lucru pe care el nu îl suporta.
– Gogoșica mea, tu știi că eu pe tine te iubesc. Ţi-am zis de o mie de ori că nu e nimic între mine şi ea. N-o să fie nimic între mine şi nimeni, niciodată. Nu fi prostuță! Am nevoie de ea. Mă ajută. E normal să mă port frumos. Apoi, e fată bună şi deșteaptă şi are o grămadă de relații sus-puse. Tu ştii cât de mult îmi doresc să-mi plasez brandul şi în Italia. Fără ea nu pot.
– Ştiu, Iubi, ştiu. Şi mă bucur aproape 95 la sută pentru tine, dar restul sunt geloasă, aşa cum ştiu că ești şi tu pe Mişa, dar nu recunoști.
– Off, să te bucuri 95 la sută e ca şi cum îi salvezi numai o parte din viaţă, unui om, nu pe toată. Gogoşica mea, nu vreau să fii geloasă. Noi doi vom fi împreună. Îți promit! Să crească Puşa mare, să o pui pe drumul ei, şi vom îmbătrâni pe o insulă pustie. Nu e ăsta visul nostru? Dar ne trebuie răbdare.
Luna viitoare vin în capitală cu nişte treburi, crezi că poţi scăpa de acasă măcar pentru o noapte?
– Oh, Iubi! Găsesc eu ceva! Ce bucurie mi-ai făcut!
– Abia aștept să te strâng în brațe, Gogoşica mea dragă! Te iubesc, my Tașa!
Tașa își puse pe repeat de 10 ori „my kind of love…”, îşi derulă înainte şi-napoi amintirile iubirii lor, până când alarma îi aminti că trebuie să o ia pe Puşa de la grădi.
Iubi era offline. Ea, tocmai postase „My kind of Love”, împărtăşind cu lumea ei, Iubirea lor.
Dar nimic nu mai conta. O să se iubească cu el, peste o lună, în capitală.
Guest post by Alina Covaci
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.