Dragi copaci,
Sunt conștientă și convinsă de faptul că nu sunteți obișnuiți să vi se adreseze cineva atât de direct și atât de uman. Am venit la voi pentru că vreau să vă cer o mână de ajutor. Păreți foarte stabili emoțional, în acord cu propria natură, motiv pentru care am îndrăznit să apelez la voi. Știu, e ciudat pentru voi să comunicați cu o făptură neînsemnată ca mine, dar promit să relatez toată întâmplarea cu lux de amănunte dacă și voi îmi promiteți că mă veți asculta.
Era o zi obișnuită de toamnă cu diminețile geroase și după-amiezile blânde și portocalii. Una dintre acele zile în care pleci de acasă îmbrăcată bine dar, după câteva ore de plimbare, renunți pe rând la palton, bluză și rămâi doar în tricou. Îmi place teribil să umblu pe străzi, chiar mă gândeam acum câteva zile că, dacă s-ar inventa un job de plimbat pe străzi, aș lua cu siguranță cel mai mare salariu. Nu contează vremea de afară, eu umblu fie de-i ploaie, zăpadă sau vânt. Admir casele, pomii, oamenii, admir soarele, cerul si păsările. Inventez povești din gesturile oamenilor, dar mă regăsesc suferind o dată cu ei, de vină sunt chipurile ponosite de griji și tristețe, pe care adesea le observ în ciuda zâmbetelor. Pentru mine, plimbatul pe strazi este ca o putere magică venită în ajutor atunci când nu mai am putere și suflu să fac față nedreptății. Ies la plimbare și dispare orice urmă de mâhnire din sufletul meu, orice grijă sau gânduri care de multe ori mă țin legată de pat incapacitată să fac vreo mișcare.
©Heather Murray
Așadar, mă plimbam pe la Pietrele lui Solomon, cu jumătate din hainele luate de dimineață pe mine, în mână, de aici mersul strâmb pe care-l aveam. Respiram aerul proaspăt de toamnă târzie și îl simțeam ca pe un aer purificator, venit acolo, în vale, de la facerea timpului. Ascultam trilurile păsărilor și eram pentru prima oară după mult timp, în acord cu toată ființa mea. Doar în natură am reușit să am așa o performanță.
În fața mea, mai spre cartierul Schei, deodată observ că se întinde în văzul tuturor trecătorilor, o fastuasă înmormântare. O înmormântare cam demodată. Dricul era, de fapt, o căruță trasă agale de doi cai albi. Oamenii prezenți purtau veșminte din altă epocă, femeile aveau rochii lungi și bufante, negre, care contrastau fantastic cu stratul de pudră alb, de pe față. Bărbații și bătrânii aveau fața acoperită cu un material gri, ud de la lacrimile de pe față. Copiii, în schimb, dansau și cântau, îmi părea ca un fel de ritual, văzând totul, așa, de departe.
M-am apropiat pentru a putea vedea mai bine cine este persoana care a murit. M-am gândit că moartea asta este doar un punct suspendat într-o mare de întâmplări care ni se perindă prin viață. Un punct încărcat de conotații și superstiții menite să terifieze absolut totul și să paralizeze în noi orice umbră de nădejde.
În căruța dric, un trup firav cu pielea transparentă, ca de bebeluș, ființa în tăcere. M-am uitat mai bine și m-am înspăimântat când mi-am dat seama că trupul acela sunt eu când eram mică. Deși nu puteam să văd bine culoarea ochilor, albastru de voroneț, pentru că erau închiși, m-am recunoscut după mimica feței. Mereu tristă și totuși jucăușă, cu acea căutătură blândă.
– Doamne, trupul acela sunt eu! am urlat așa, în mine, vreo câteva minute. Sunt eu, dar eu totuși sunt vie. Cum e posibil? Poate am murit peste noapte, totul este vis. Năluci. Apoi, fără vreun efort intelectual, m-a străfulgerat ideea, că acel copil mort a fost omorât, eu m-am omorât. Și că, odată cu el, am scos afară din mine toată neiubirea de copil prin care am fost nevoită să trec. Sufletul meu a tâșnit afară din el, asemeni unui furuncul, tot puroiul acumulat de la oamenii mari, cei care și-au abandonat și sacrificat propriul copil pentru propria fericire.
Un sentiment de eliberare și de exaltare a preluat controlul trupului meu. Am știut că, din acel moment, nimic nu va mai fi la fel. Adultul care tânjea după orice frântură de iubire, de acum, își va furniza propria iubire, direct din interior.
De aceea, dragii mei copaci, vă vorbesc vouă acum, ca unor oameni. Vreau să vă cer voie să mă lăsați să îngrop copilul mort, printre voi. Vreau să fiu sigură că din acel copil vor crește vlăstari de speranță și de nădejde, că acei vlăstari vor deveni mari și vor rezista timpului, așa cum faceți voi, dragii mei copaci.
Guest post by Andreea Luca.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
