S-au căsătorit de tineri, din dragoste. Formau un cuplu reuşit. Cel puţin aşa ziceau cei care-i vedeau împreună. El, înalt, frumos şi boem, ea, cochetă, elegantă, discretă. Dar n-a mers. El s-a plictisit repede. Îi trebuia mereu un alt impuls, alt imbold, altă tentaţie. Şi-a început sarabanda. Nimic din ce făcea ea nu mai era bine, nimic nu-i mai plăcea, ba, de la un timp, îl călca pe nervi. Totul îl scotea din sărite. Cu cât ea i se părea mai puţin dezirabilă, cu atât mai mult fiecare străină întâlnită părea să fie de mii de ori mai potrivită pentru el. Şi de ce să rămână numai cu o impresie? Corect i s-a părut să şi verifice în realitate. Şi nu o dată. Ea a aflat. Şi a plâns, şi a suferit, şi a luptat să-l recucerească. Dar cu cât ea se zbătea mai mult, cu atât el o vedea mai departe, mai enervantă, mai urâtă, mai rea, mai…
O sarcină ivită pe nepusă-masă la una dintre iubitele lui a curmat brusc circul care devenise căsnicia lor. El a cerut divorţul, mândru că va deveni tată. Ea a capitulat în faţa inevitabilului şi s-a lăsat pradă suferinţei. El a călcat totul în picioare, transformând un divorţ simplu (nu aveau multe de împărţit, nu aveau copii) într-o mizerie inutilă. La sfârşit, mândru, şi-a dat demisia de la locul de muncă, convins fiind că pentru el oricând se găsesc joburi în Bucureşti. Pe alese. Şi aici nu greşea, în fond, nu era nevoie decât să ia la mână câteva anunţuri cu locuri de muncă şi cu charisma şi talentul său sigur şi-ar fi găsit repede un angajator. Şi aşa a şi făcut.
S-a mutat din oraş, cu tot cu viitoare nevastă însărcinată. Şi a început în capitală noua viaţă de familist… Numai că… nu dintr-o nevastă în alta avea el chef să trăiască. Iubita, minunata şi desâvărşita care-i făcuse lumea paradis, se dovedea a fi o femeie cu adevărat îngrozitoare. Aşa cum i se păruse lui că fusese prima sa soţie. În fond, era alegerea lui, aşa că, pus fără să prindă de veste cu botul pe labe, a început să înţeleagă multe din cele care i se întâmplaseră până atunci. Toate îi apăreau acum clare, într-o lumină nouă, reală şi nu aveau mult de-a face cu ce trăia el. Ceaţa de pe ochii şi din capul său se risipise. Numai noul serviciu îl mai împiedica să nu o ia la fugă încotro vedea cu ochii. Şi copilul, ce-i drept.
Dar… cum ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus, atunci când, întâmplător, fosta soţie – însoţită de actualul partener – i-a ieşit în cale, acolo unde nici nu se aştepta, ei, bine, de-abia atunci, privind-o lung, a simţit că-l înţeapă inima şi a ştiut că a pierdut femeia vieţii sale. Ea nu i-a aruncat decât o privire scurtă, lămuritoare. El s-a simțit ca un gândac de bucătărie strivit cu silă.
Ce a urmat? Divorţul lui şi lungi ani în care a încercat în fel şi chip să-şi recucerească fosta soţie. Aş vrea să vă spun că dragostea lui a învins şi că s-au împăcat. Dar nu am cum, căci nu a fost aşa. Ea i-a refuzat constant avansurile tot mai disperate, cu eleganţa dintotdeauna, fără a-l umili, fără a transforma acest refuz continuu într-o târzie victorie măgulitoare pentru orgoliului ei făcut odată una cu pământul. O femeie refuzată și umilită în dragoste nu mai are nevoie de revanșe. Ea are de făcut drumul greu de la ură, la vindecare și indiferență. Iar când a ajuns la capătul lui, cel care i-a ucis odată sufletul nu mai are nicio șansă.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.