Sătulă de serviciul de weekend la un spital din zonă, m-am hotărât să mă angajez, tot ca recepționistă, la un hotel din apropierea casei, aflat cam la 20 de minute de mers pe jos. Văzusem, nu de mult, „The Night Manager” și ceva din filmul acela cu hoteluri de lux și peisaje exotice mă făcuse, fără să îmi dau seama, să vreau o schimbare.
Interviul a fost scurt, cel mai scurt pe care l-am avut, și Katia, cea care avea să îmi fie șefă, o rusoaică de 30 de ani, mi-a dat asigurări că e foarte ușor ceea ce o să fac. Proaspăt demisionată de la spital, iată-mă cu o insignă de Trainee pe piept și cu un zâmbet mare, care trebuia afișat constant pentru clienți. Perioada aceea era cumplit de caldă pentru luna septembrie și, din cauza umidității, uniforma pe care o purtam, toată din material sintetic, era înăbușitoare.
După o săptămână, eram epuizată: sute de fețe noi, calcule, conturi bancare, telefoane, un job ușor, așadar… I-am spus în cele din urmă Katiei că vreau să vin și noaptea, pentru că, așa cum era prevăzut în contract, urma să lucrez două nopți pe săptămână. Am rugat-o să îmi facă o lista detaliată cu ceea ce trebuia să fac.
Am petrecut două nopți împreună, timp în care Katia mi-a povestit despre copilăria ei în Rusia, despre educația strictă pe care a primit-o și despre dorul de casă. Conversațiile noastre aveau o naturalețe pe care nu o găsisem de-a lungul anilor în niciuna din discuțiile purtate cu colegi englezi. Mi-a trecut prin cap că am putea deveni prietene la un moment dat. După ce ne asiguram că e liniște în camere, patrulând coridoarele lungi, ne ocupam de sarcinile de pe listă: ștersul prafului, călcatul perdelelor de duș, strânsul gunoiului. Ar fi trebuit să facem și curățenie în toaleta angajaților. I-am spus Katiei că mie îmi trebuie mănuși pentru asta, dar ea m-a asigurat că doar noi, angajații, folosim baia și că nu am nevoie de ele. Really?
După cele două nopți, i-am spus că vreau să plec, că nu e ceea ce aș vrea să fac. A insistat să vin măcar până la finalul celor trei luni de contract, că o să mă obișnuiesc. Am mers și a treia noapte. De data asta, l-am cunoscut pe Abdul, un bărbat înalt de aproape doi metri, care lucra doar ture de noapte. „E atât de ușor, ești propriul șef, nu te bate nimeni la cap”, mi-a spus el. „The Night Manager”, again. A făcut curat în cinci minute, dând lustru mizeriei care nu se vedea dincolo de biroul înalt al recepției. Mare parte din restul nopții a petrecut-o pe Facebook. L-au întrerupt doi tineri beți, veniți de la un pub din apropiere, cărora le-a arătat politicos ușa.
Dimineața aveam un cap care stătea să îmi plesnească. Acasă, am găsit un purice pe picior, achiziționat cel mai probabil din recepția proaspăt curățată de Abdul.
Mi-am depus demisia în aceeași zi și am primit la sfârșitul lunii câteva sute de lire pentru „cel mai ușor job” pe care l-am avut în Anglia în zece ani. Mi-am adus aminte de cuvintele unei englezoaice care-mi fusese șefă la o firmă de curățenie: „Angajez pe oricine are două mâini și două picioare”. Hmm, poate așa ar trebui să sune anumite anunțuri de angajare, nu ar fi mai simplu?
Guest post by L.N.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Povestea pantofilor portocalii
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
