Nu am crezut niciodată cu adevărat în existența altor vieți în afară de aceasta pe care o avem.
Prima oară am întâlnit-o pe 11 septembrie 2015. Se plimba alături de iubitul ei, pe holul spitalului de oncologie din Brașov. M-a intrigat din prima clipă ceva în apariția ei, firavă și puternică în același timp. Frumoasă fizic, blondă, înaltă, cu genele lungi – trebuie să aibă un magnet pe interior, mi-am zis, altfel nu-mi explicam cum de toate privirile celor din jur erau ațintite spre ea. Am crezut că este în vizită la vreun pacient din spital, mai târziu însă, mi-a confirmat mama că ea este cea bolnavă. Nu am reușit să intru în vorba cu ea, atunci, eu însămi fiind într-un fel de transă de la durerile pe care le aveam, dar mi-a rămas în gând și ceva îmi spunea că o să ne mai revedem.
Timp de o lună nu am mai revăzut-o, nici măcar nu știam cum o cheamă și nu îmi înțelegeam emoțiile de dinaintea vizitelor săptămânale, când sporadic îmi revenea în minte imaginea ei. Într-o zi, cam pe la ora 3, stăteam liniștită în salon când, deodată, bate cineva la ușă, apoi, intră timid și întreabă dacă poate să ia loc lângă mine. Sufletul meu dănțuia la vederea-i, artificii de bucurie explodau în mine, dar i-am răspuns și eu timid, că da, poate să stea. Și uite așa, m-am trezit cu acea frumusețe de om lângă mine, care mă studia din cap până în picioare, mirată de vârstă pe care o am.
Amândouă născute în ’83, eu în martie, ea în iulie, amândouă cu același diagnostic, amândouă crescute de bunica din partea mamei. Măi, să fie! Asta, da, coincidență! Și uite așa, fără să-mi dau seama, discuțiile dintre noi au început să existe de parcă ar fi fost prima oară în viața mea când vorbeam cu cineva.
Din acea zi am rămas nedespărțite, cel puțin când ne întâlneam la spital, ea fiind de fel din București. Surori de salon, surori de diagnostic, surori de suferință, așa ne spuneam. Medicul nostru știa că în ziua de tratament a amândorura, un salon de spital trebuia rezervat doar pentru noi. Cum se mai încingeau vorbele! Povesteam, mâncam, plângeam, râdeam și o luam de la capăt. Doamne, ce bucurie aveam în suflet când trebuia să merg să-mi iau doza de chimio, parcă m-aș fi dus la cel mai mișto club din oraș. Frigiderul lu’ mama era pistol cu apă pe lângă ce mâncăruri alese scoteam noi din geantă și le etalam prin salon pentru a le mânca. În zilele în care ajungeam înaintea ei la spital, prima întrebare adresată era: „Unde-i Olivia?”, nicidecum să mă întrebe cineva ce mai fac. Ulterior, mi-a spus că și pe ea o întrebau asistentele unde-i Andreea. Tot într-una din zile, m-a surprins plângând. „Ce-i cu tine?”, mă întreabă, iar eu am început și mai aprig cu lacrimile, spunându-i că am citit eu undeva că mai am cinci ani și mor. Cât de tare m-a consolat atunci, m-a luat în brațe, m-a pupat, așa, cu toate cablurile alea atârnate de noi, ne țineam strâns în brațe și plângeam amândouă. Apoi am surprins-o eu pe ea, tot plângând. „Ce-i, domniță? Cine te-a supărat?” „Aș vrea să mor mai repede!”, îmi spune, „nu suport să-i văd pe ai mei cum se chinuie și cum suferă din cauza mea.” Și uite așa, iar plângeam amândouă, cu acele în venă și trupurile amețite de boală și gânduri.
Cel mai mult ne plăcea să visăm cu ochii deschiși, ne făceam planuri de cum o să terminăm tratamentul, facem operația și apoi ne tatuăm pe locul unde cândva era un sân. Apoi ne vedeam la casa noastră, măritate și ceva copii prin prejur. Voiam să devenim artiste, ea picta extraordinar de frumos, eu începusem să mă îndeletnicesc cu făcutul de bijuterii.
„E cea mai frumoasă perioadă din viață mea, Andreea! Dacă nu dădea cancerul ăsta peste mine, eu nu trăiam, înțelegi? Eu am fost moartă până acum! Acum abia învăț cum e aia să trăiești!” Iar eu râdeam la spusele-i și voiam să simt și eu așa ca ea, îmi părea de o înțelepciune demă de cel puțin 100 de ani de viețuit pe pământ.
În luna martie 2016, am fost programată la operație, ea, de asemenea, urma la puțin timp după mine. Pe 14 martie, am mers la control să văd dacă a decurs bine totul cu operația când, pe hol, dau de mama ei. „Olivia a răcit, e sus, internată!” Mi-am luat trupul țeapăn de la tăietura de pe spate și am urcat la ea, să văd cum e. „A! Ai venit!, uite mi-a trebuit mie să mănânc sănătos, uite ce am pățit, o să merg acasă și numai ceafă la grătar am să mănânc!” îmi spuse, cu batista la nas și glasul ușor stins.
Atunci a fost ultima mea întâlnire cu ea, dar o port în suflet, iar uneori când mă uit pe cer, îi văd chipul, zâmbindu-mi!
Guest post by Andreea Luca
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
