Dacă așa ar suna un anunț la matrimoniale, credeți că s-ar găsi amatori? Ei, bine, și eu am crezut că nu până când două dintre prietenele mele divorţate, de 38 și 43 de ani, şi-au refăcut viaţa cu bărbaţi mai tineri decât ele cu câţiva ani buni (…unul chiar cu 10!).
Le admir curajul. Căci îţi trebuie curaj să trăieşti alături de un bărbat al cărui ritm de îmbătrânire este mai lent decât al tău şi care, peste 20 de ani, se va uita la tine ca la o bătrânică, când el va fi dornic să-şi retrăiască tinereţea într-o ultimă zvâcnire, înainte de a intra în vârsta a treia, acolo unde tu eşti deja.
Însă acum le văd cum strălucesc, camuflându-şi anii în plus prin moderate artificii cosmetice și detalii ale unui stil rafinat și matur, subliniat de o bijuterie discretă sau de un ceas elegant, care fără să le trădeze vârsta, mărturisește despre fericirea pe care o trăiesc, adaptându-se inconştient la vârsta partenerilor. Dar o femeie matură rămâne o femeie completă, incapabilă de a-şi pierde controlul şi stăpânirea de sine, indiferent cât de pasional este momentul. Iar asta, bărbatul tânăr o simte şi o ştie, dar nu se poate împiedica să nu cedeze seducţiei complexe, calculate şi conştient potenţate. Acum, la o a doua experienţă de viaţă, nimic nu mai este lăsat la voia întâmplării. Ele ştiu ce vor – gradul de intoleranţă este şi el ridicat – și știu ce pot oferi şi ce aşteaptă în schimb, mai multă atenție, mai multă implicare și uneori, de ce nu, o dovadă materială a prețuirii, precum cele de aici.
Iar ei, să fim sinceri, nu pot face mereu faţă, încercând să compenseze cu focul tinereţii lor, încercând să păstreze echilibrul predându-se complet acestei iubiri care îi acaparează şi îi devorează… momentan.
Mă uit la ele şi le citesc în ochi bucuria clipei, trăirea intensă şi această fericire nouă, diferită, căreia însă îi cunosc mai bine decât oricine termenul de valabilitate. Şi ştiu că sunt pregătite pentru orice poate urma, prezentul justificând orice formă viitoare a relaţiei lor. Stăpânite de un foc intens, dar controlat, ştiu că alegerea lor de azi le încarcă de viaţă şi de energie, dar le periclitează liniştea viitoare. Pe care însă şi-o sacrifică bucuroase, căci eşecul primelor căsătorii le motivează să nu renunţe la o fericire prezentă şi palpabilă pentru un viitor posibil călduţ.
Le admir, am spus… dar dacă stau bine să mă gândesc, le şi invidiez. Pentru puterea de a se ridica deasupra propriilor suferinţe şi neîmpliniri, deasupra privirilor crucișe ale celor din jur şi pentru lupta frumoasă pe care o duc cu toate armele feminității coapte. Pentru ele însele, dar şi pentru copiii lor, cărora partenerii mai tineri trebuie să înveţe să le fie prieteni, dar şi… părinţi.
Nu este uşor să o iei de la început ca mamă singură, cu atât mai mult când iubitul tău mai tânăr nici măcar nu a avut timp să se gândească încă dacă vrea sau nu urmaşi, trezindu-se, dintr-odată, tată vitreg. Şi totuşi… ele au ştiut să facă acest lucru posibil.
Și știți ceva? Parcă au întinerit. Ba nu, sigur au întinerit. Poate există un mecanism fin pe care noi, cele aflate în căsătorii lungi, am uitat să-l mai întoarcem, și ele doar l-au activat cu puterea dragostei celei noi. Cinicii ar spune că e doar un efect trecător, că sunt fericite “deocamdată”, că ei, mai tinerii, se vor trezi într-o dimineață și vor fugi mâncând pământul. Poate. Nu e vreo garanție nici dacă e invers, știți bine. Așa că, mă uit la ele cu drag și încerc și eu să reactivez mecanismul despre care vă spuneam. Numai să-l găsesc… 🙂
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
