Am ajuns acasă. Cu ochii în calculator toată ziua, abia mai văd pe unde merg, zici că-s beat, numai că m-am îmbătat cu lehamite şi plictiseală. Sunt un om serios, m-am aşezat devreme la casa mea, am avut grijă să am apartament cu prima casă, maşină, copil şi nevastă înainte de 35 de ani. Poate m-am grăbit, poate nu, ideea e că se grăbesc alţii să îmi spună cât sunt de realizat, având în vedere că m-am împlinit şi pe plan profesional. Din punctul lor de vedere, aşa cred ei că arată o viaţă împlinită, dar din al meu cu tărie cred că odrasla e cea mai mare realizare, restul mă lasă, sincer, rece. Pot să trăiesc şi fără.
Sunt obosit fizic, psihic, abia mai pot să mişc în front şi am ajuns, în sfârşit, acasă, unde ar trebui, cică, să mă odihnesc. Nevastă’mea nu e acasă şi îmi găsesc odorul iarăşi cu bunică-să. Noroc că seamănă între ele, că altfel copilul ăsta nici nu ar mai şti cum arată mă-sa. Vreau să mă odihnesc psihic, măcar, aşa că o dau un sfert de oră în mintea copiilor şi fac un puzzle cu întruchiparea mea, mă mai joc cu un maimuţoi, mă zgâiesc niţel şi apoi mă duc iar la laptop. Am iar treabă. Nu pot să fac nimic, aşa că mă aşez la TV, poate reuşesc să fac totuşi ceva. Mnu… nici aşa. Ideea e că părerea mea despre mine, cum că sunt un om serios, de ceva vreme este zdruncinată din temelii şi mă gândesc dacă am toată tabla pe casă. Prefer să cred în continuare că nu sunt nebun, dar când mă gândesc la ea, înnebunesc de-a dreptul.
E o tipă de vreo 20 şi ceva de ani, sper că are peste 25, mai mult scundă decât înaltă, frumoasă foc şi pe cât de frumoasă e, pe atât de dusă cu pluta. E cel mai expresiv, transparent şi mai ciudat om pe care l-am cunoscut, e un copil prins în trupul unei femei. Şi ce femeie…
Abia mă stăpânesc în preajma ei, mă trezesc rânjind ca un tâmp numai când o văd, iar inima îmi bate de mi se vede prin cămaşă. Nu ştiu ce e cu mine. Cred că în momentul ăsta sunt cel mai mare păcătos cu gândul din lume. Câte nu i-am făcut fetei ăsteia în gând. Şi din nou zic că sunt nebun, că mă iau după ea, că ea e aia nebună, de fapt, nu eu, dar nu mă pot abţine ca măcar în gând să o iau în braţe şi să îi spun tot ce nu îndrăznesc să îi spun niciodată, deşi am avut nenumărate ocazii.
Mă opreşte statutul, mă opreşte copilul, până şi nevasta pe care abia o mai văd ocazional prin casă şi prin pat. I-o trag nevestei şi apoi mă simt vinovat faţă de fata mea de 20 şi ceva de ani, deşi cu ea nu am făcut nimic niciodată. Nu ştiu dacă mă crede cineva, dar nici măcar n-am pupat-o. O dată am prins ocazia şi am luat-o în braţe, dar aşa, scurt. Atunci când am văzut-o cât de bine arată (ca să nu zic cât de bună e), l-am dat naibii de statut, voiam să-i ating pielea, să-i miros gâtul, să simt mâinile ei pe umerii mei. Ea ţipa ca o apucată, că o speriasem, dar atât. De atunci, nicio atingere. Şi vreau s-o ating. Am momente când aş sta 24/24 şi m-aş uita numai la ea, să îi urmăresc fiecare mişcare, fiecare gând, fiecare gest.
Sunt gelos când mă gândesc că are o relaţie mai lungă decât a mea cu nevastă’mea, e o gelozie involuntară care mă seacă, nu îmi vine să mă dau cu capul de vreun perete, dar mă deranjează să ştiu că altul o atinge, o sărută, o f*te. Na, c-am zis-o. Vreau eu să îi fac toate astea. Ştiu că nu m-ar refuza, ştiu că şi ea mă place, posibil să treacă prin aceleaşi frământări ca şi mine, doar suntem doi oameni căsătoriţi. Fiecare cu altcineva.
Nu mi s-a mai întâmplat asta până acum, pentru că până acum am crezut că sunt om serios. Până când am văzut-o pe ea. Când sunt acasă, nu mă gândesc la ea, dar gândul zboară. Mă trezesc că mi-e dor de ea, că îmi dau seama că nu am mai văzut-o demult şi stau ca dobitocul să mă gândesc, oare pe unde o fi şi ce naiba o face. De vreun an aşa, numai asta fac. De un an e ea în viaţa mea. Şi când te gândeşti că la început credeam că e niţel îngustă la minte şi nu prea o vedeam în stare de ceva notabil. Mi-a dovedit exact contrariul. Nu mă aşteptam, la cât de zănatică e, dar am văzut că m-am înşelat în privinţa ei, aproape că îmi dă impresia că chiar a vrut să îmi demonstreze asta.
Stau şi mă gândesc la toate astea, când mi-e lumea mai dragă mă trezesc gândindu-mă la ea, chiar şi fugitiv, dar mă gândesc. Îmi apare în minte cel puţin o dată în zi. Mă înnebuneste, câteodată simt că o iau razna stând degeaba. Ce să fac? O iubesc?
Guest post by Ana Simion
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
