Cine este V.? Deşi important şi aspectul acesta, mai interesant este ce urmăreşte V. de la Mirabela (putem să-i spunem liniştiţi aşa, deşi numele ei e altul).
Cel mai probabil:
-văzându-i zâmbetul care-i provoacă insomnii (şi nu doar zâmbetul) în nopţile cu luna plină, urmăreşte să-i facă vreo trei copii frumoşi şi deştepţi, amuzanţi, spirituali, deh, ca ei! Şi dacă nu-i face copiii ăştia trei, fiindcă o viaţă au, urmăreşte doar actul în sine.
-visează, de asemenea, că o urmăreşte, îmbrăcată doar cu un şorţ cu buline, cum face sarmale, cum toacă cu mânuţele ei varză, alege foile pentru sarmale, pregăteşte carnea, condimentele, oala de lut în care vor fierbe minunile gastronomice. Şi sorbind din când în când dintr-un vin alb. Adevărul este însă că Mirabela mai rar face sarmale (spre niciodată), aşa că mai bine şi-ar imagina-o făcând paste cu pui, fasole sau carbonara, că tot şi-a desăvârşit arta preparării lor. Şi savurând o cafea cu îngheţată.
– pentru că a intuit tendinţele de dominatrix ale Mirabelei, şi-o imaginează cu o mască la ochi şi pe tocuri cui, dându-i ordine şi picurând ciocolată aproape fierbinte (că nu e niciunul atât de nebun încât să o pună fierbinte), pe buzele lui arcuite a zâmbet. Câteodată, V. e uman şi mai zâmbeşte! Şi ce zâmbet misterios!
– pentru că e un om bun şi plin de compasiune, vrea s-o scoată pe Mirabela din zona ei de confort şi o învaţă cum să se ducă la managerul care o scoate din sărite că dă ochii peste cap ca o mironosiţă când o vede, să se uite lung în ochii lui şi să-l întrebe pe un ton răstit sau lasciv (aici se mai gândeşte, în funcţie de dispoziţie), dacă nu-i place şi lui zâmbetul ei, după care V. e topit de-a dreptul, dar nu vrea să recunoască.
– urmăreşte să dispară limitele impuse de situaţiile de viaţă ale amândurora şi aici e loc de visat, imaginat, transformat, ca să nu-i mai tremure ei mâinile când îşi prepară cafea cu frişcă. Dar poate tocmai limitele acestea sunt cele care fac povestea mai frumoasă, că la un tango, vals sau alt dans în care partenerii se întâlnesc, se apropie tulburător de mult unul de celălalt, se privesc în ochi, se savurează cât pentru o eternitate şi apoi se despart, lăsând toate visele şi tentaţiile pe ring.
– urmăreşte să fie prieteni, s-o mai surprindă din când în când cu ciocolată, doar ca s-o vadă zâmbind. Are el un fix cu zâmbetul ei. Povestind câte-n lună şi-n stele şi-n nopţi lungi şi călduroase de august (ca atunci când erau ei mai tineri), să privească, afară, întinşi pe o pătură, perseidele. Sau în aprilie-mai, s-o observe relaxat cum se uită fascinată (leşinată, chiar) la narcisele din Poiană. Poate întâmplător o mână a lui ar fi pe fundul ei. Dar total întâmplător. Iar ei tot i-ar tremură mâinile şi şi-ar verifica pulsul inimii şi fluturaşii din stomac pe care nu-i potoleşte cu nimic exact când credea că nimeni n-o mai poate surprinde.
-urmăreşte ca ea să-şi facă treaba pentru care este angajată şi nimic mai mult. Dacă poate să se şi distreze, ca să-i treacă timpul mai uşor când e plecat de acasă, de ce nu?
Şi poate că adevărul este pe undeva pe la mijloc, cu doi oameni care s-au întâlnit pentru un timp în viaţa asta şi-a fost/este puţină chimie între ei, dar valoarea chimiei păleşte în faţa logicii, fizicii, moralei, timpului.
Guest post by Miruna M.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
