În acel Decembrie 89, eram un copil naiv care locuia într-un sătuc mic şi izolat din Moldova. Un copil ce nu știa ce se întâmplă în lume şi nici măcar nu-i prea păsa de lume, trăiam într-un sat cu un singur magazin, un sat cu un singur telefon, care oricum nu funcţiona, în care atunci când ningea sau ploua, drumul devenea impracticabil. Un copil ce nu știa că mai există şi alte dulciuri în afară de batoane cu lapte praf sau praline, astea fiind singurele dulciuri pe care le primeam o dată pe an, adică de Crăciun. Așa eram eu şi restul celor aproape 400 de suflete ce locuiau în acest sat, în acel Decembrie care avea să ne schimbe, mie şi celorlalți români, vieţile.
Deși nu prea știam eu mare lucru şi oricum eram mai peocupat să-mi imaginez ce voi primi de la Moș Crăciun – la noi mereu venea Moș Crăciun nu Gerilă -, trăgeam cu urechea la șușotelile celor mari, adică ale surorii mele şi ale părinţilor. Știam că la Timişoara s-a întâmplat ceva, sub promisiunea fermă că îmi voi ţine gura, aveam şi eu voie să ascult, la fel ca restul satului, Vocea Americii la radio. Stiam că s-a tras, că sunt zeci, poate sute de morţi. Mi-am dat seama că nu-i bine când, după celebra declaraţie a lui Ceausescu, din seara de 20 Decembrie, în care vorbea despre „agenturile străine”, mama începuse să plângă „Vai de noi, cred că începe războiul”. De asta se temea ea. Eu eram speriat că, pe vreme de război, Moșul s-ar putea să nu ajungă. Era ceva în aer, în afară de timpul prea cald pentru vrmea de iarnă, dar copilul din mine, oamenii simpli de la noi din sat, nu bănuiau că, în vreme ce noi făceam prăjituri pentru Crăciun, în București se trăgea şi oamenii mureau.
„Băăăă, deschideţi televizorul, e revoluţie! O picat Ceaușescu, l-au împuscat, l-au alungat ăștia de la putere!”… Cu capul băgat pe ușă, vărul meu ne anunţa că lumea s-a schimbat. „Cum adică să dăm drumul la televizor? E amiază şi amiaza nu-i niciodată emisiune la televizor”. Copilului din mine asta i-a trecut atunci prin minte, dar până să realizez eu ce se întămplă, soră-mea deja pornise televizorul nostru. Un Diamant la care sonorul venea mereu cu vreo cinci minunte înaintea imaginii. „Dictatorul a căzut, suntem liberi!” Au fost primele cuvinte pe care le-am auzit, cunoșteam glasul, era Ion Caramitru. Apoi a venit şi imaginea şi am văzut figuri de oameni pe care nu-i cunoșteam, steaguri şi, pe ecran, scris mare, Televiziunea Română Liberă! Şi apo glasul mamei şi eterna ei teamă „O început războiul, gata!”. Dar noi, eu şi soră-mea, stiam că nu va fi așa. Spiritul de revoluţionari casnici se trezise în noi „Libertateee, libertateeee”, ţipam şi noi ce ţipau cei de la televizorul nostru alb-negru. Dacă cineva ne-ar fi întrebat atunci ce înseamnă chestia asta numită „Libertate”, ne-ar fi pus în mare încurcătură. Dar în acel Decembrie ’89, nimeni n-ar fi fost atât de nebun să te pună să analizezi substantivul libertate. Atunci, în acea iarnă cu vreme de primăvară, Libertatea se câstiga, nu se analiza.
În acea zi, chiar şi în satul nostru mic şi izolat, oamenii n-au mai făcut prăjituri, au făcut o pauză de la pregătit Sărbătorile, lumea se schimba, iar noi eram încremeniţi la televizor, privind cum teroriștii ne atacă, cum tinerii mureau, timişi să lupte cu niste fantome, de cei care vorbeau mult şi des la televizor. Între timp, le învăţasem chiar şi eu, un copil naiv dintr-un sătuc din Moldova, numele celor care ne vorbeau despre libertate şi democraţie. În acea seară de 22, mai învăţasem încă un cuvânt, plus multe nume, Iliescu, Roman, Mazilu, Dinescu, şi mulţi Generali. Asa-i vedeam, ca pe eroi. Eram tineri, eram naivi, credeam că suntem liberi. Credeam în televizor şi în oamenii de acolo, într-o ţară din care nu avea să ne mai lipsească nimic.
M-am culcat târziu în acea noapte, nu știu să fi visat ceva, mama pusese în geam un cearșaf ca teroriștii ce ar fi putut veni şi la noi, deși nu venea niciodată în sat nici măcar medicul, să nu vadă lumină şi să nu ne împuște. Când m-am trezit a doua zi, eram fericit, la televizor era emisiune, eram liberi, iar tata urma să taie porcul. Venea Crăciunul, Revoluţia trecuse!
În noaptea de Ajun, la televizor am auzit primele colinde, un grup de copii păziţi de alţi copii, soldaţi cu arma în spate, cântau despre Nașterea Domnului. Eram liberi, erau sărbători şi eu cu soră-mea cântam hitul acelor vremuri „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e…” sub privirile încă temătoare ale mamei „Dacă vă aude cineva?”… Nu știa că de pe 22 puteam toţi să urlăm orice, nimeni nu avea să ne mai bage în seamă.
După Anul Nou, la câteva săptămâni după Revoluţie, tata a venit acasă cu o jumătate de sac de portocale şi de dulciuri. Veniseră primele ajutoare. „Vezi, mamă, ţi-am spus eu că-i bine în democraţie?” Molfăind de zor la o portocală, devenisem analist politic. Pentru mine democraţia era simplă, portocale, duciuri şi emisiune la televizor. Peste vreun an și jumătate, tata devenea şi el liber, adică șomer. În câteva luni de la acel Decembrie, copilul dintr-un sat izolat din Moldova începea să învăţe…. democraţia. Democraţia lor!
Pe Florin îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
De obicei, 1 decembrie e despre România
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
