Admirăm alte fete sau femei. Ne place părul lor lung și mătăsos sau părul scurt, aranjat într-un mod chic. Privirea lor pătrunzătoare ne atrage atenția, are acel ceva. Pielea fină, lipsită de așa-numitele imperfecțiuni, e alt atu pe care unele dintre noi îl au. În ochii noștri, trupul lor parcă desenat e forma perfecțiunii. Mâinile delicate, cu degete lungi și o formă perfectă, naturală, a unghiilor sunt fascinante în simplitatea lor. Picioarele, fie lungi, fie bine lucrate, fie oricum ne-ar plăcea nouă să fie, sunt încă un plus pentru fetele și femeile pe care le admirăm, pentru acelea care ne înconjoară, care ne sunt cunoștințe, prietene, colege sau pe care nici măcar nu le cunoaștem, făcând parte dintre trecătorii de pe stradă…
Fie că recunoaștem, fie că nu, adevărul este că noi, fetele și femeile, admirăm alte fete și femei. Le admirăm fie în sinea noastră, preferând să fim discrete, fie în mod direct, chiar complimentându-le.
Cred că frumusețea e ceva subiectiv și, așa cum s-a tot spus, depinde de ochii privitorului, de preferințele lui și de viziunea sa. Mai cred că, într-adevăr, e un lucru de apreciat să recunoaștem frumusețea unei alte femei, și nu mă refer doar la cea fizică. Admirația e un lucru firesc, dar poate deveni nocivă când e însoțită de comparații, de condiționale precum „Dacă aș fi și eu așa…” sau de întrebări obositoare ca „De ce nu am și eu…?”.
Comparațiile exagerate vin, cred eu, din greșeala de a ne subestima, de a nu ne vedea pe noi așa cum suntem sau de a fi dezamăgite de ceea ce vedem.
Ne privim în oglindă. Zilnic. De mai multe ori. Nu ne place cum ne stă părul, ne enervează la culme coșul de pe obraz, credem că avem buzele prea mici, faptul că sânii sunt prea mari sau prea mici a devenit o frustrare, picioarele sunt prea subțiri sau prea groase… Ne creăm complexe din imperfecțiunile care, uneori, pot fi doar în capul nostru. Ieșim din casă cu un bagaj de complexe și, fix în ziua aia, ne întâlnim cu mai multe femei pe care le considerăm frumoase. Ne place ceea ce vedem, dar bagajul de complexe și de comparații ne face să ne simțim ca niște rățuște urâte. Zâmbim, dar parcă nu e zâmbetul nostru. Cea cu care vorbim e atât de deschisă si carismatică și prin felul în care se exprimă. „Eu… Eu ce fel de femeie sunt? Cum sunt? Eu ce am?” vine fluviul de întrebări.
Stop. Să punem stop comparațiilor. Ne obosim singure, fără rost. Să ne învingem complexele, fie prin schimbare, fie prin acceptare.
Vom deveni frumoase și în ochii noștri, când nu ne vom mai enerva că rochia roșie nu se așază perfect pe trupul nostru. Nu-i mare pagubă, schimbăm rochia!
Vom deveni frumoase și în ochii noștri, când nu ne vor mai enerva pistruii de pe față. Chiar pot fi adorabili!
Vom deveni frumoase și în ochii noștri, când vom respira adânc, vom lăsa în urmă „de ce?”-urile și „dacă…”-urile inutile, vom privi în oglindă și în noi și vom spune: „Eu așa sunt, altă femeie așa e.”
Și-aș mai spune ceva: paradoxal, cele pe care le admirăm e posibil să ne admire și să aibă și ele complexele lor, așa ca zic să lăsam comparațiile în urmă și să admirăm frumusețea altora fără a ne raporta la ea.
Până la urmă, frumusețea e armonia tuturor perfecțiunilor și… imperfecțiunilor.
Guest post by Adelina Cristiana Bălan
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Andropauza (menopauza masculină)
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
