Cetăţenii s-au exprimat. Şase din zece au preferat să nu se exprime. Comportamentul lor este o prostie, pentru că, prin retragerea din societate, laşi deschisă calea răului. Ştim, sau ar trebui să ştim, de la acel preşedinte polonez de altădată, că de libertate răul profită mai mult decât binele.
Dar şi să voteze li s-a părut o prostie (acelora care au luat, totuşi, această decizie în urma unui raţionament). Pentru că, da, este un fel de prostie şi să alegi ceva când nu e nimic de ales. Este o prostie, de asemenea, să legitimezi o întreagă arhitectură în care nu crezi. Just.
Dar şaizeci de procente de societate absentă înseamnă pur şi simplu anularea logicii democraţiei! Aşa ajungem ca acela care a condus – catastrofal – cel mai neperformant judeţ din România să fie şeful partidului care performează cel mai bine politic.
Sărăcia, lipsa de educaţie şi de perspective – din acestea trăieşte PSD. Este o prostie să laşi un asemenea mecanism să continue. Dar nu e doar atât.
Căci, pe de altă parte, cei care au votat cu PSD sunt nostalgici după o lume care a dispărut şi care nu era un iad integral (asta nu înţeleg defel moraliştii de la cealaltă extremă). Iar acea dispariţie s-a făcut prin jaf. România trăieşte în ruinele comunismului, uitaţi-vă în jur, oameni buni. Dar!
Dar principalii responsabili de acest jaf sunt chiar cei din PSD, care de decenii, indiferent cum s-a numit, se comportă ca un grup infracţional organizat, nu ca un partid politic (ba chiar a preluat puterea printr-un şir de crime, au murit oameni şi nu a plătit nimeni).
Totodată, agenda socială a PSD e, pe hârtie, justă. În teorie, ei au dreptate. Sunt peste patru milioane de pensionari în ţara asta. Cum să nu le oferi o minimă protecţie socială sau măcar să le arăţi că nu îi dispreţuieşti? E o prostie să împarţi lumea în tineri şi bătrâni. România este o ţară pustiită de resurse, aşa e. E corect să se urle acest adevăr. Este însă o făţărnicie fără margini să se urle dinspre PSD.
Felul în care au obţinut voturile a fost mârşav – propagandă naţional-ceauşistă (nu ne vindem ţara, ne mănâncă Soros, întoarcerea României la români, atacuri grobiene până şi la numele mici ale oamenilor) şi minciuni într-un ritm ameţitor. Au dus de nas electoratul ca pe un copil de grădiniţă. N-au trecut nici două zile de la alegeri şi Liviu Dragnea, un condamnat penal, adică un infractor, le-a răsturnat masa de alba-neagra în cap. Ştim că aţi votat, dar a fost ţeapă. Programul electoral? Nu e cazul.
Iar ce înspăimântă nu e dorinţa românilor – perfect justifcată – la o viaţă mai bună, ci această absenţă teribilă a celor care s-au prezentat la vot a unui minim simţ etic.
Principala problemă a românilor e, iată, lipsa de onestitate faţă de ei înşişi. Tot o formă de prostie. Nu poţi să girezi la nesfârşit liste pline de puşcăriabili, fără să te întrebi cum poţi să trăieşti altfel când dai resursele în gestiune hoţilor, unii chiar dovediţi. E o fractură nu doar de logică, ci mai grav – o fractură de morală.
Totuşi, dreapta (vorba vine, pentru că în România, PSD e de fapt un partid-aberaţie, conservator-socialist, cu inserţii de melancolie comunistă şi pusee naţionaliste, colporatate de portavocea PRU, periculos de aproape de graniţa cu naţional-socialismul, dacă nu aţi uitat această denumire) a guvernat prost, cât a guvernat. Fineţuri ideologice? Fireşte.
S-a înrădăcinat ideea că toţi sunt la fel. E o prostie. Nu toţi sunt la fel. Sistemul rezistă, pentru că e prea puţin presat să se schimbe. Pentru că societatea e în adormire (merge şi aşa?), iar presa a suferit o sinucidere asistată şi mai supravieţuieşte miraculos prin nişe, prin tranşee.
Oamenii s-au lămurit, de mult, şi cu liberalii şi mai ales cu Klaus Iohannis (acest vot şi această absenţă înseamnă şi o taxare a preşedintelui care doarme în front de doi ani – dacă nu era bugetar, până acum îl dădea patronul afară din serviciu, fiindcă, pur şi simplu, e ineficient). Ce să votezi şi la ei? Au ţinut-o langa cu discursul anti-corupţie, deşi nu erau în drept să. S-au afişat cu nişte figuri pierzătoare, politruci de mâna a doua, fără idei şi fără anvergură. Şi a mai intrat şi Băsescu în Parlament pe fondul acestei debilităţi de dreapta. Da, Băsescu şi Partidul lui. Cu ALDE Tăriceanu e altă discuţie. El e parte mai largă a unei Alianţe Transpartince a Puşcăriabilor, care în curând va înteţi ofensiva în contra Justiţiei. Şi aici a apărut USR.
USR a apărut din dorinţa acelor zece la sută dintre cetăţenii României de a rămâne autonomi şi de a avea parte de reprezentanţi care nu trădează principiile elementare ale democraţiei (bine, nici nu au avut când să le trădeze, deocamdată). De aceea, ei nu sunt decât o speranţă. Câţi mai au însă putere de speranţă în România?
Problemele reale ale acestei societăţi au tot fost ocolite – fiindcă ele sunt eşecul întregii clase politice din România, din ultimii aproape treizeci de ani, în cârdăşie cu societatea, să ne înţelegem.
E o prostie cruntă să fii de acord cu principiul care practic e totalitar în ţara noastră: să fure, dar să dea şi ei ceva. Dar de ce să fure, cetăţeni? De ce? De unde atâta îngăduinţă?
Răspunsul e, poate, de găsit într-o frază pe care o spune cineva din Uniunea Sovietică, frază antologată de Svetlana Aleksievici, în “Vremuri Second-Hand”: Stalin nu a fost condamnat în timpul vieţii, pentru că ar fi însemnat ca sovieticii să îşi condamne şi propriile familii, mamele, taţii, fraţii, surorile. Fuseseră toţi complici la teroare. Mai puţin cei din lagăre, se înţelege.
Dar ştim cu toţii că şi memoria lipseşte societăţii noastre. Şi asta e o prostie care ne duce spre o permanentă repetiţie a istoriei recente.
Dar cea mai mare prostie ne este această cădere în dezbinare: suntem asmuţiţi unii asupra altora, când de fapt o societate nu poate funcţiona decât ca întreg. E ca un organism uman. Nu poţi trăi când inima e în război cu rinichii şi creierul cu plămânii, înţelegeţi ideea.
Suntem mereu ultimii (sau penultimii) din Uniunea Europeană la tot ce ţine de indicatori de civilizaţie. E adevărat, dar adevărate sunt şi progresele României, vizibile până şi în desfăşurarea alegerilor – nu s-a mai furat în viu şi în mort, ca odinioară.
Şi adevărat este şi potenţialul enorm pe care România încă îl are. Dar trăim într-un război civil neîncheiat, aceasta e realitatea. Instituţiile statului funcţionează preponderent mizerabil (CNA e o ruşine naţională). Perpetuarea acestui război e o altă mare prostie. Nu e vorba că avem nevoie de linişte, oameni buni. Dimpotrivă.
De o prostie teribilă a dat dovadă şi guvernul tehnocrat, care a fost cel puţin gingaş cu greaua moştenire (da, chiar aşa) a puşcăriabililor anteriori. Au guvernat elegant, civilizat, discret, rafinat, dar în România doar cu aşa ceva nu poţi să ajungi decât să iei primul avion spre Bruxelles. Era nevoie de cărţi date pe masă, nu de frâne de mână. Iar acum e târziu.
Rezultatele sunt cele care sunt. Şi cel mai mult ne explică (pe noi, România) faptul că – deşi există o lege, care nu îi dă voie unui penal să fie prim-ministru – ne gândim să o tocmim şi p-asta.
Voturile nu şterg legea, oameni buni! Dacă vom continua să trăim din capricii, nu din lege, nu vom ajunge prea departe – cel mult înainte, adică înapoi. Înainte, că înainte era mai bine? Nu era mai bine, era şi bine, dar şi acela e de mult timp istorie.
Şi uite că, după atâta amar de vreme, stăm liniştiţi la locurile noastre, exact cum ne-a cerut Tovarăşul, stăm ca laşii, visând la ăia două sute de lei la leafă, terifiaţi de agenturile străine.
Păi, să nu ajungem tot la teleormănenii (ia uite) Moromete şi Cocoşilă? Ajungem. Aşadar, de ce, toate astea?
Pentru că suntem proşti, Cocoşilă, d-aia.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
