Mie-mi place în România. Sunt unii care mă privesc cu ochii cât casa și mă cred nebună. Ei nu o spun dar îi trădează privirea. Mă întreabă «de ce dracu’ îți place» sau «ce dracu’ îți place» sau altele pe aceeași temă. Îi privesc suav și le spun că-mi place «aproape totul». Începând cu faptul că mă simt în sfârșit acasă și terminând cu «banul nu face totul». Și le dau exemplul cu cele trei săptămâni petrecute la Paris singură cuc. «Adică, cum e să fii la Paris și să vrei să te întorci ?» … Ei bine e cum e să fii cuc, adică e să-ți vină să te cațeri pe pereții albi încercând o conversație cu fiecare gaură și fiecare liniuță neacoperită de zugrăveala albă. E să te duci să vezi « în sfarsit » Champs Elysée-ul să mă treacă timpul – că timpul are un ritm … nu foarte amețitor când îți vine să te cațeri pe pereți și te poticnești de găuri și linii. Și vezi și Champs Elysée-ul și în treacăt și «Place de la Concorde» și te amesteci prin mulțime și te pierzi și te bucuri că dai peste niște cerșetori români – atunci, demult, că acum și cerșetorii au dispărut sau poate doar s-au integrat de-i mai recunoști doar după accent și asta după un timp, căci accentul e greu, foarte greu de recunoscut – că-ți vine să-i întrebi de una-alta să mai treacă timpul și nu-i întrebi de frică să nu fii luat și tu de-al lor, adică știți voi ce.
Sunt unii care mă înțeleg, că au trecut și ei prin asta și știu foarte bine cum e să fii pe la alții și alții să se uite la tine ca la ăla picat ca musca pe tort. Unii însă nu înțeleg și pe aceia nu încerc să-i conving nimic. Ălora le spun să plece, că e foarte bine să vadă lumea și să-și deschidă orizontul și să înțeleagă lumea, comportamentele, gesturile, privirile , sensurile, nuanțele. Și poate să-și caute identitatea și să și-o găsească. Să dea nas în nas cu caii verzi ai altora și poate să-și aprecieze propriii cai. Sau poate să nu-i aprecieze, căci sigur nu dețin adevărul absolut și sigur că fiecare experiență e unică.
Mie-mi place în România. Îmi place pentru că există proceduri la fel de multe și la fel de simple ca peste tot. Există metodă și excepții, de la metodă. Și excepții de la toate și toate informatizate. Și, ca peste tot, când ceva nu merge, oamenii dau vina implicit pe sistemul informatic. Sau explicit pe alții. Că el, sistemul informatic e de vina că nu apari ca asigurat la asigurările de sănătate pe care le plătești cu vârf și îndesat și nu nenea ăla care a uitat să indice că nu mai ești plecat “pe dincolo”, căci sistemul trebuia să-i forțeze mâna să-i spună că un întors cu acte în regulă nu poate fi și un plecat cu acte în regulă. Sau poate că poate, căci omul are un comportament aleator și cine ar putea împiedică un plecat să nu fie în același timp și un întors ? Cine? Păi, nimeni, căci în concluzie e vina sistemului că nu verifică coerența globală între previziunile în ceea ce privește comportamentul aleator al omului și “flag-ul” de plecat și “flag-ul” de întors și toate sumele acelea “vărsate” de când “flag-ul de plecat” face umbră “flag-ului” de întors. Căci în definitiv cine spune că «flag»-ul de plecat ar fi incompatibil cu «flag»- ul de întors ? Păi, cine? Păi, nimeni, căci Casa de asigurări de sănătate dă vina pe Poliție și Poliția pe Casa de asigurări de sănătate și medicul de familie dă vina pe sistem și pe nenorociții ăia care i-a impus să-l utilizeze fără nici o formare prealabilă și fără flagul respectiv nu se poate, pur și simplu nu e posibil și să faci naibii ceva ca totul să devină posibil căci altfel nema medic de familie și cercul cercuiește, dar totuși îmi place în România pentru că mâncarea are un gust și legumele o culoare normală și o formă imperfectă și oamenii socializează repede cu oricine e dispus sau nu să socializeze. Vrei, nu vrei, socializezi: în tren, cu preotul care se uită chiorîș la romanul abia început “Doamna Bovary” așezat la prima vedere ostentativ cu vedere la preot, dar în realitate așezat pur și simplu că cine să știe, după 5 pagini citite, că-i un roman cu moravuri ușoare nerecomandate călătoriilor în compania preoților în acceleratele de seară? În supermarket, când te uiți ca vițelul la poartă nouă la produsele acelea «N»-șpe într-unul de care n-ai apucat încă să auzi și vine un nene binevoitor care le folosește deja, pe produsele acelea, de ceva vreme bună le utilizează pe burete pe spate sau pe unde o fi că încerci să nu afli chiar totul și alegi produsul la întâmplare doar ca să nu afli chiar totul și dai să-i zici “mulțumesc” și să te cari, dar nenea ține să socializeze în continuare și-ți spune că produsul ăla ales de tine miroase ca naiba și atunci alegi un alt produs și, vrei nu vrei, continui să socializezei pe umerii și spatele noului produs. Și tot așa, e frumos să socializezei că vrei, că nu vrei, te mai scoate din ale tale și sincer de nu-i formidabil, căci așa nu mai e nevoie de pereți să elimini, că de cățărat îți vine și aici să te cațeri, dar socializând îți trece mai repede și fără să mai murdărești pereții degeaba
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
