Amy l-a cunoscut pe bunicul şi l-a iubit. L-a iubit mult, era un om cald şi direct, al cărui suflet s-a ofilit când a pierdut-o pe bunica. Nu a acceptat pierderea ei până în ultima zi a vieţii. Întotdeauna vorbea ca şi cum ea urma să vină de la câmp şi să intre pe uşă în orice moment.
Ziua în care l-am înmormântat pe bunicul a fost una dintre cele mai vesele din viața mea.
Stau cu tata lângă masa din bucătărie transformată în catafalc. Cearcănele, căpătate după trei zile de nesomn, l-au îmbătrânit cu 10 ani.
Se întoarce spre mine, îmi pune mâna pe umăr și îmi spune trist.
– Avea un simț al umorului nebun. Știi ce mi-a zis despre ziua asta?
– Da. Bunicul m-a anunțat că o să stăm aici și o să îmi spui ce ai de gând să spui acum.
A râs.
– Da, o să fie o zi…
– … în care o să râzi cu lacrimi, îl completez.
În secunda următoare, Amy a intrat în bucătărie gâfâind.
– A zis o doamnă să ieșiti că trebuie să plângă.
Trebuie să plângă? Oare ce a fumat Amy?
O femeie de 140 de kilograme, toate acoperite cu material negru transparent, aproape că dărâma ușa bucătăriei:
– Aoleeeeeeeeu! Unde te-ai dus tu, Ioaneeeee! urlă creatura neagră.
Îl văd pe tata cum se înroșeste la față și vrea să îi spună ceva.
– Lasă-măăăă să-l plââââng pe Iooon! Aoleeeu, Ioaneeee! rage ea. Că mult te-am iubiiiit, Ioaneee! Unde ai plecat, Ioane?!
– Ovidiu îl chemă, intervine tata timid.
Bestia neagră devine sobră și îl mustră pe tata:
– Nu mă întrerupeți, vă rog. Sunt pusă să fac o treabă aici, nu o fac de chichi! Vă rog, puțină considerație!
Am părăsit timid bucătăria și am privit din ușă jelania.
– Ovidiuleeee! Pe cine ai lăsat tu, Ovidiuleeee, în urma ta?!
– Pe mine! intervine tata cu jumătate de glas, din ușa bucătăriei.
Privirea bocitoarei a semănat mult cu a unui terorist înainte de a arunca bomba.
– Ieșiți afară, vă rog, ca să îmi pot face treaba!
– Tehnic, suntem afară, o contrează din nou tata.
Și am plecat. Pe drum ne-am intersectat cu alte două bocitoare profesioniste.
De la masa din curte, unde erau așezate rudele la ospăț, auzeam corul jelitoarelor din bucătărie. Așa am aflat că pe bunicul l-a chemat ba Gheorghe, ba Fănel, ba Marin. Erau confuze.
Dintr-odată… pauză.
– Noi am terminat, vine tipa grasă.
– Poftim? întreabă tata nedumerit.
– Venim și la cimitir, dar mai avem un mort la patru străzi de aici și vă prindem din urmă.
Și bestia neagră se postează în fața tatălui, uitându-se fix în ochii lui.
Tata ia și el aceeași poziție, cu picioarele ușor crăcănate. Tensiune… Doi pistolari privindu-se.
Ea desface ușor pumnul și întinde mâna spre tata. Ochii tatălui meu se fac mici. Și ai ei. După câteva secunde, bestia eliberează glonțul:
– Ne plătiți acum sau după cimitir?
Tata se uită la mine.
Eu la Amy.
Amy la mama.
Mama la tata.
– Aaa, nu îl cunoșteați? se miră tata. Am crezut că…
– Cum? urlă ea. De unde să îl cunoaștem, domnule? Ce insinuați? Noi nu suntem din satul acesta!
– Suntem tocmite de biserică, ce părere aveți? intervine altă ființă din aia îmbrăcată în negru.
Tata se uită la ele și izbucnește în râs. Unul nervos, isteric și zgomotos.
– Ne vedem la cimitir! îi aruncă bestia, face o piruetă și pleacă. Și vedeți că nu i-ați legat mâinile și picioarele! Păcătuiți!
Tata îmi pune din nou mâna pe umăr și zâmbește:
– Avea dreptate tata. Chiar o să râdem azi!
Apoi a venit preotul.
– Familia la mine! poruncește el.
Îi sărutăm mâna care miroase, spre pute, a vin de împărtășanie.
– Unde e mortul?
– Bunicul? În bucătărie.
– Stați aici! Și dispare după perdea. Scoate capul câteva minute mai târziu:
– Nu ați acoperit oglinda!
– Nu am acoperit oglinda! repetă tata.
– S-a uitat cineva în ea? continuă preotul.
Mă uit la Amy. Ea e responsabilul cu uitatul în oglindă din familie.
– Nu m-am uitat. Nu cred.
– Nu credem, strigă tata. De ce?
– Dacă s-a uitat, o să moară, spune sec popa și dispare din nou după perdea.
Tata și cu mine izbucnim într-un râs isteric.
– Așa e zicerea populară, ne amenință tanti Steluța. Rău ați făcut că nu ați acoperit oglinda cum v-am zis!
Preotul revine câteva minute mai târziu, privindu-ne mustrător:
– În primul rând, două greșeli, care este chiar trei: nu i-ați legat maxilarul.
– Maxilarul? întreb nevinovat. Cu alte cuvinte, să îi legăm maxilarul bunicului…?
Vreau să râd iar, dar Amy îmi pune mâna la gură.
– Apoi mâinile. Și picioarele. E libere. E pantofi noi în ele, dar e libere.
– E libere, da, îl imită tata. Că nu e legate.
– Să îl legați până plecăm la biserică.
– Nu îl legăm!
– Așa se face.
– Tot nu îl legăm!
Popa îl privește pe tata ca pe un criminal în serie.
– Sunteți băiatu’ plecat de mic la București, nu?
– Gigi.
– Domnu’ Gigi, și, în al doilea rând, trebuie să aveți grijă la pisică. Dacă a trecut pe sub coşciug, mortu’ devine strigoi.
– Tatăl meu își iubea pisica. De aceea stă sub masă.
– E strigoi deja tata! Dar… e treaba dumneavoastră. În al treilea rând nu i-ați legat un ban la mână.
– Da. În al treilea rând nu i-am legat un ban la mână.
– Și cum o să plătească Vama Cerească?
– Vama Cerească?
– Vama Cerească.
– Tatăl meu nu credea în asta. A zis că nu dă bani la biserică. Că sunt hoți!
În secunda următoare a căzut cerul. Cel de Sus i-a dat o palmă peste ceafă ca să-l facă atent, iar în popă s-a descătușat Iadul:
– Cum dracu’ vă permiteți să ziceți așa ceva? Asta e mâna diavolului! Numai el are asemenea lucrături… diavolești! Sunteți niște păcătoși, toți! Doamna Steluța! o strigă el pe vecina. Nu i-ați învățat pe domnii ce se face la înmormântări, doamna Steluța?
– Sărut-mâna, Părinte. Le-am mai zis, dar dânșii e veniți de la oraș și face altfel.
– Doamna Steluța, eu plec și revin în o oră. Dacă când reviu nu e toate ca la carte și nu e puse punți în drum, poate să cheme alt preot.
A fost singurul moment din viața mea când am vrut să lovesc un popă. Amy mi-a luat mâna, a sărutat-o și mi-a zâmbit.
– Poți să scoți și limba, Amy. Degeaba! Nici dacă mergem acum să facem sex nu mă calmez. Mă enervează pinguinu’ ăsta!
Peste o oră, în curtea casei bunicilor, era ședință. Pe de o parte, oamenii din sat, care încercau să ne facă să facem ce zice popa. Pe de altă parte, noi, dușmanii bisericii, cei care nu voiau să îi lege maxilarul bunicului.
– Am o idee! strigă doamna Steluța. Dacă punem capacul și zicem că l-am legat? Cu capacul pus, sub privirea mustrătoare a pinguinului, că popă nu mai pot să îi zic, catafalcul a plecat spre biserică.
– Familia sus în remorca tractorului! Și eu în mașina din spate, ne organizează doamna Steluța.
Și iată-ne pe mine, mama, tata, Amy și pinguinul pe o băncuță de lemn, în remorca unui tractor.
Țineam cu mâna de bunicul care mai sărea din când în când. Aproape la fiecare groapă.
– Stop! E cuuurbă! cântă preotul.
Asta ce mai înseamnă?
– Aruncați baaaanii! continuă.
Mama scoate dintr-o punguță de plastic niște monede. Le aruncăm pe spate, iar ele aterizează pe capota mașinii și în capetele celor din convoiul mortuar.
– Claxonăm și mergem mai departe!
Un vacarm de claxoane se declanșează la un semn al pinguinului, iar eu mă întreb în ce canon biblic e trecută pedeapsa cu claxonatul.
Am ținut-o în claxoane și aruncat bani vreo jumătate de oră. L-am ținut pe bunicul să nu sară din tractor în tot acest timp. Tata și cu mine am râs la fiecare curbă, de fiecare dată când o monedă ateriza în capul unui enoriaș.
Când am ajuns la gardul de beton al cimitirului, tractorul a oprit pentru ultima dată.
– Faneeee, unde ai plecaaaat! ne întâmpină o bocitoare.
Tata coboară din tractor și scoate niște bani:
– Ne-am distrat destul. De acum încolo sunt convins că și… Fane ar vrea să fie mai puțină gălăgie.
Și bocitoarele au plecat cu coada între picioare și banii în buzunar.
Când, după tot circul, am rămas singuri cu bunicul, tata i-a mulțumit pentru această zi. Și pentru că l-a învățat să meargă cu bicicleta și să fie om bun. A plâns, iar mama l-a ținut în brațe.
Eu i-am mulțumit că m-a învățat să țin ușa cotețului și m-a făcut bărbat. Apoi am plâns, iar Amy și-a pus capul pe umărul meu și mi-a mângâiat mâinile.
Amy i-a mulțumit bunicului pentru că datorită spermei sale s-a născut tata… care m-a născut pe mine. A folosit cuvinte multe și întortocheate, dar aceasta era esența lor.
Iar tata i-a pus mâna pe umăr.
La final, mama a spus că suntem o familie de nebuni și am plecat spre București.
În mașină, tata ne-a arătat toate locurile pe unde trecuse vreodată cu bunicul: bariera, copacii, câmpul, un magazin. Începea să îi fie cumplit de dor de el.
Începea să mă doară faptul că aveam să nu-l mai văd niciodată. Curtea bunicilor, prispa, casa, cotețul, urmau să existe fără el. De neconceput!
Am tăcut. Am numărat copacii și am plâns. Bunicul nu mai era.
(…)
Fragment din volumul “Toate titlurile bune au fost date”. Cartea poate fi comandată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
