Astăzi sunt tristă. Şi aşa am prostul obicei, atunci când sunt tristă, să îmi amintesc tot ce se poate (nimic de bine, oricum) de la facerea lumii încoace.
Şi aşa mă apucă o stare de revoltă, de îmi vine să iau la bătaie pe oricine îmi iese în cale (deşi nu am chiar aşa multă putere), să urlu din toţi plămânii (că am ureche muzicală şi ar ieşi un concert de operă extraordinar), să fac vasele cioburi (că am forţă fizică atunci când motivaţia e intrinsecă), numai ca să scap de amintiri, să le arunc într-o groapă de gunoi şi să le dau foc la toate, fără să mă uit în urmă. Căci nu ajută niciunele. Totul are un final, iar acela nu este niciodată fericit.
Şi aşa îmi vine să mă cert cu Dumnezeu, dar nici pe el nu-l mai simt pe aproape, ba chiar nici prezent. Că şi-a făcut un ritual din a-mi da la intervale scurte de timp câte un bobârnac de toată frumuseţea. Şi nu îmi dă unul, ca să mă împingă de la spate şi să mă facă să mă adun, ci apare aşa, din lateral, ca o briză şi atât de tare mă dezechilibrează, încât nu mai pot merge drept pe stradă. Şi mă trezesc din senin pe o uliţă plină de noroi şi mărăcini, cu sufletul îmbrăcat în cele mai frumoase straie ale lui, încercând să ies intactă.
Dar ies atât de şifonată, încât abia mă recunosc. Plâng, înjur, îmi manifest trăirile până la epuizare, apoi merg mai departe.
Constat cu stupoare că am ieşit înapoi pe stradă şi nu arăt deloc estetic. Schimb hainele, chiar dacă în aceleaşi culori (negru şi bleumarin), îmi pieptăn părul lung şi negru frumuşel aşa, îmi pun un ruj roşu şi puţin rimel ca să îmi scoată ochii în evidenţă. Ahhh! Şi ce-mi mai iubesc ochii! Şi capacitatea lor de a-şi schimba culoarea! Şi cum pot ei să emane în acelaşi timp blândeţe şi pericol!
Ţin capul sus şi merg mai departe. Mă bucur cu timiditate că am revenit pe acelaşi tronson. Însă, surpriză! Nici strada nu e perfectă; nu mai e nici măcar cum fusese înainte. Deci până la urmă peste tot este la fel de rău… sau bine. În fond şi la urma urmei, totul depinde de mine.
Mă liniştesc, însă tristeţea îmi rămâne alături. Mă convinge să îi zâmbesc înapoi, o iau în braţe şi parcă mi se pare că o cunosc de undeva. Aaa! Da! Îmi e cea mai veche prietenă, dar e atât de frumoasă, în ciuda clipelor trecute peste ea, pentru că de fiecare dată apare sub alt chip. Şi ne creăm amândouă drumul nostru pe care presărăm flori. Flori ce răsar şi se răsfaţă sub lumina lunii, căci soarele nu ne-a făcut niciodată bine… niciuneia dintre noi!
Guest post by GYA27.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Orice i s-a întâmplat altuia ni se poate întâmpla și nouă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
