Nu este o scrisoare de dragoste, nu este nici o scrisoare de adio. Este ceea ce nu ai auzit de-a lungul ultimilor ani atunci când îţi vorbeam. Arunci când îţi spuneam că mi-e dor sau că mă doare, că îţi sunt sau că n-o să-Å£i mai pot fi, că te iubesc sau că te urăsc. Atunci când vorbele alunecau inerte pe lângă tine ÅŸi, în căderea lor în gol, se întorceau împotriva mea precum un bumerang. Ca-n orice relaÅ£ie banală, mai obiÅŸnuită decât un detergent obiÅŸnuit din reclamele din pauzele tuturor meciurilor pe care nu le-ai ratat niciodată, curând după ce m-ai văzut lângă tine, doar pentru tine, Å£i-ai îndreptat atenÅ£ia ÅŸi preocuparea dincolo de mine, undeva, departe, unde numai preaplinul sineului tău poate ajunge, deseori însoÅ£it de… necunoscute.
SoÅ£ul meu, dragul meu – nu ÅŸtiu cât timp o să mai pot să-Å£i spun aÅŸa, de aceea o fac acum cu inima totuÅŸi plină de povestea noastră, deÅŸi muribundă – să ÅŸtii că încă te privesc cu ochii fetiÅŸcanei care s-a îndrăgostit de tine într-o zi fără nume, găsindu-te fără să vrea în mulÅ£ime, admirându-te încântată, sorbind din privire fiecare detaliu bine pus la punct al înfăţişării tale, al expresivităţii zâmbetului tău reÅ£inut ÅŸi al tunsorii elegante, mult prea elegante pentru vârsta ta, pe atunci necoaptă. Mai apoi, cu mândrie, mi-ai dezvăluit din secrete – uite de unde am învăţat să mă îmbrac ÅŸi să păşesc, să privesc ÅŸi să-mi dozez cuvintele È™i zâmbetul, ba chiar È™i stilul, căci mă tund singur – am tot ce-mi trebuie de aici – ÅŸi multe alte mărunte detalii care pentru mine completau imaginea bărbatului visat prin faptul că mă alese pe mine să mi le-mpărtăşească. Eram naivă, aÅŸa-i? Poate, dar dincolo de aparenÅ£ele acestea studiate eu Å£i-am ghicit sufletul inocent – chiar era! – ÅŸi dincolo de stăpânirea de sine, Å£i-am simÅ£it inima bătând aritmic în preajma mea. Åži am fost fericită.
Dar toate astea s-au curăţat repede, o furtună invizibilă le-a spălat la puţin timp după ce-am semnat, iar între noi a început să ningă tăcerea întreţinută de zidul de care nu ştiu când ai apucat să te înconjori, ca şi când eu aş fi devenit, peste noapte, inamicul tău cel mai periculos.
Iar acum încerc, cu ultimele puteri, să trimit această misivă dincolo de acest zid care, în timp, a crescut tot mai mare ÅŸi mai viguros, deÅŸi eu am săpat ÅŸanÅ£uri adânci în jurul său de câte ori i-am dat târcoale tot mai îndurerată, tot mai disperată, încercând să-i găsesc poarta ÅŸi să ajung, în sfârÅŸit, la tine. Dar tu nu i-ai făcut poartă, iubitul meu…
Mă întreb, desigur, retoric – căci numai ecoul îmi răspunde ÅŸi doar cu aceeaÅŸi întrebare – de ce m-ai ales atunci, de ce nu pleci acum, dar, mai ales, de ce mai duc eu această luptă inegală, de una singură… mă întreb dacă mă mai vezi uneori, dacă mă recunoÅŸti măcar atunci când lacrimile nu se mai sfiesc să-mi izvorască sau măcar atunci când te strig din adâncurile suferinÅ£ei mele, eu – încă soÅ£ia ta, tu – niciodată cu adevărat soÅ£ul meu…
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
